Luca (Helena Zengel la primul său rol cu nume de băiat) locuieşte doar cu mama sa, Hannah Papadakis (Artemis Chalkidou). Deşi în urmă cu doi ani, când părinţii săi au divorţat, pare că fetiţa a suferit, acum timpul şi mai ales menţinerea unei legături strânse cu Jimmy, tatăl său (Karsten Antonio Mielke), pare să fi vindecat totul.
Relaţia dintre cei doi este dubios de strânsă. Se aliază, în secret, pentru a râde de mama care încearcă să le astâmpere foamea. Apoi, într-o scenă plină de subînţelesuri freudiene, fetiţa dansează încrezător, princiar în faţa unui tată subjugat, suspect de fascinat de propria fată, şi dominaţia sa este recunoscută drept absolută.
Telefonul unui necunoscut le răstoarnă rutina răutăcioasă: casa pe care cuplul încă o deţine într-o insulă grecească şi-a găsit cumpărător. Pentru un preţ bun, foştii soţi se duc să o renoveze şi iată cum, de voie, de nevoie, toţi membrii familiei se regăsesc din nou sub acelaşi acoperiş.
Nu e prima oară când casa grecească i-a adus aproape: Luca însăşi a fost concepută acolo. De altfel, insula şi casa, ca metonimie a sa, par să aibă o voinţă proprie. Ca o matriarhă înţeleaptă şi subtilă, prin atmosferă, peisaje, obiecte vechi, amintiri dragi, ea încearcă să îi împace. Dar, când părinţii încep să se reapropie, fetiţa are o puternică reacţie negativă. Gelozia maladivă, frustrarea de a nu mai constitui centrul atenţiei fiecăruia dintre ei, încep să se acumuleze precum o avalanşă.
Portretul fetiţei este atent construit, atât prin jocul actoricesc reuşit al Helenei Zengel, cât şi prin încadrări pline de înţeles. Impresionează, de exemplu, schimbarea radicală a imaginii cactuşilor care flanchează ieşirea din casă. Atunci când, frustrată de noua dragoste redescoperită a părinţilor săi, Luca trece mânioasă pe lângă ei, cactuşii apar drept lănci ale unei armate infernale în umbrele lungi ale serii proiectate pe zidul lateral. Apoi, pe zi, când Jimmy trece prin exact acelaşi loc, lumina puternică şi vindecătoare a Sudului face ca ei să apară drept simple plante mediteraneene, parte integrantă din peisajul idilic al insulei.
La o primă vedere, alegerea unei insule greceşti ca loc pentru desfăşurarea unei drame întunecate, cu substraturi psihanalitice, nu pare cea mai bună alegere. Mediterana este potrivită mai degrabă pentru vacanţe liniştitoare, pentru lecţii de istorie sau pentru redescoperirea unei simplităţi autentice şi revigorante. Însă Mascha Schilinski integrează inteligent conotaţiile ale imaginilor mediteraneene - de la culorile mării şi strălucirile nisipului sau ale caselor până la alb-albastrul atât de grecesc al costumelor - şi le oferă un loc activ în naraţiunea sa.
Totuşi, străduindu-se să pătrundă cât mai adânc în mintea Lucăi, Schilinski foloseşte un truc care îngroaşă neinspirat relatare şi dă un aer şcolăresc unei pelicule care, altminteri, menţine just raportul dintre realism şi expresivitate. Artificiul despre care vorbesc apare drept un fel balon de săpun, realizat cu mijloace digitale, care ar trebui, pasămite, să indice obiectul pasiunilor fetiţei şi dorinţa de a le proteja. Iniţial îl protejează pe Jimmy, dar, pe măsură ce fetiţa creşte interior şi îşi afirmă dorinţele egoiste, ea este cea care va fi înconjurată de bula luminoasă. Chiar dacă găselniţa este integrată în naraţiune, exprimând dragostea protagonistei faţă de tatăl său, apoi maturizarea şi egoismul de care dă dovadă, procedeul iese din registrul realului în care caracterizează restul poveştii.
E o deosebire faţă de El laberinto del fauno / Pan's Labyrinth / Labirintul lui Pan, de exemplu, unde Del Toro explorează tot în cheie psihanalitică angoasele unei fetiţe de vârstă similară. Acolo, prin pendularea inteligentă şi creativă între imaginaţia protagonistului şi realităţile ameninţătoare ale Spaniei fasciste, naveta dintre cele două tărâmuri constituie chiar limbajul poveştii. Ştim foarte bine că suntem în mintea personajului, dar ştim şi că personajele fantastice pe care le întâlnim nu sunt altceva decât sublimări, corespondente coşmareşti ale unor evenimente şi personaje reale. În Die Tochter / Dark Blue Girl caracterizarea şi acţiunile personajului rămân în registrul vizibilului. Camera de filmat surprinde legături vizibile între exterior şi interior, şi ne aşteptăm ca expresia filmică să rămână fixată în domeniul obiectivului, nu să suprapună artificial produse ale imaginaţiei protagonistei.
Chiar şi în pofida acestei gafe, filmul Maschei Schilinski integrează inteligent toate resursele cinematografice pentru a oferi un avertisment tulburător asupra patologiilor care se pot dezvolta în mintea unui copil.