Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Walk the Line

În duet e mai bine - Walk the Line / Povestea lui Johnny Cash


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După cum decurg lucrurile, Reese Witherspoon poate deja să elibereze o etajeră în aşteptarea Oscarului pentru cea mai bună actriţă din 2005. Ar fi şi cazul să cîştige. Uitaţi-vă şi dumneavoastră pe lista cîştigătoarelor din ultimii ani: Hilary Swank în Million Dollar Baby, Charlize Theron în Monster, Nicole Kidman în The hours, Halle Berry în Monster's ball - numai tragediene; cum rămîne cu fîşneţele? Nu că discriminarea asta ar fi un fenomen recent. Dacă le ceri să numească o mare actriţă din anii '30-'40, cei mai mulţi oameni se vor gîndi la doamne Macbeth şi la Ioane d'Arc, la Ingrid-e şi la Bette Davis-e. Cîţi se vor gîndi la o funny lady? La Irene Dunne, la Jean Arthur, la Rosalind Russell - nici monştri, nici martire, nici madone, nici primadone, ci gagici haioase, independente, înfipte, dar nu îndîrjite, uneori excentrice, dar nu închipuite - pe scurt, excelente partenere de tachinărie şi de vrăjeală pentru Cary Grant. Witherspoon e una dintre puţinele actriţe tinere din Hollywoodul de azi pe care ţi le poţi închipui capabile să reţină curiozitatea lui Grant dincolo de cele cîteva minute la care l-ar fi obligat politeţea. Pe Kidman cea din The Hours <nobr>n-o vezi rezistînd decît cîteva secunde, atît cît să-l întrebe: "Cui i-e frică de Virginia Woolf?", iar el să răspundă: "Mie, doamnă. Săru-mîna". Dacă vă place Kidman în rolul Virginiei Woolf, nu trebuie să vă supăraţi pe mine: şi mie-mi place. Atîta doar că, dacă mi-aţi face vreodată cinstea de a mă invita s-o revedem împreună, într-o seară de sîmbătă, nu pot să promit că aş veni. Probabil că aş alege să stau acasă şi să mai văd o dată cum Witherspoon, în rolul cîntăreţei country June Carter - marea iubire a lui Johnny Cash -, îl pune la punct pe marele om (Joaquin Phoenix): "Regula numărul unu: niciodată să nu ceri mîna unei fete într-un autobuz. Regula numărul doi: dacă vrei să-i ceri mîna, nu începe prin a-i spune că tocmai ai visat urît." Bine! Eroinele lui Howard Hawks n-au luptat degeaba.

Cînd o întîlneşte pentru prima oară, pe la mijlocul anilor '50, Johnny abia a început să se afirme ca muzician, pe cînd June e vedetă încă din copilărie. Îi arată o poză cu familia lui, dar deja a început să se înstrăineze de soţie şi, nu după mult timp, îl vedem acceptînd o tabletă de benzedrină de la un coleg de turneu - o sfîrlează numită Elvis - şi găzduind femei în cabina lui. Dar nu şi pe June. Ea e virtuoasă şi recent divorţată. Devine partenera lui de scenă, dar trec ani buni (în decursul cărora ea se recăsătoreşte şi divorţează, în timp ce căsnicia lui continuă să se destrame şi consumaţia lui de amfetamine continuă să crească) înainte ca parteneriatul lor să se extindă pînă la pat, pe durata unei nopţi, după care se restrînge drastic şi-i mai trebuie nişte ani ca să revină - şi să rămînă - în punctul acela. Cu alte cuvinte, Povestea lui Johnny Cash e, de fapt, povestea lui Johnny şi a lui June. E mai bine aşa. Regizorul-scenarist James Mangold se pricepe la dinamica asta romantică de tip un pas înainte, doi paşi înapoi - ştie s-o menţină interesantă - şi se pricepe în mod deosebit să creeze o atmosferă de intimitate blîndă, dulce, de tip s-o-luăm-uşor. Ceea ce nu reuşeşte el este să vină cu ceva interesant pe tema Johnny-cel-dificil, Johnny-cel-autodistructiv, Johnny-tu-n'es-pas-un-ange. Problema lui Johnny Cash este identificată drept o incapacitate de a se iubi pe sine (şi, implicit, de a iubi pe altul aşa cum trebuie), iar miezul ei e localizat în atitudinea tatălui, care l-a învinovăţit întotdeauna pentru moartea timpurie a celuilalt fiu, a fiului său preferat. Asta ar funcţiona şi ca o explicaţie a vinovăţiei şi a nevoii de expiere care răzbat din muzica lui Johnny, dar o explicaţie serioasă a acestor lucruri - în special a capacităţii lui de a se identifica, în cîntece, cu puşcăriaşii - n-ar trebui să ţină cont şi de instinctele lui de om de spectacol, de calculul de imagine? Un regizor hollywoodian trebuie să ştie foarte bine cum vine treaba asta. De ce se preface că nu ştie? Crede că-i face un serviciu lui Johnny? De fapt îl face mai puţin interesant.

La fel şi cu "miezul problemei": dacă viaţa unui om e varză, asta nu înseamnă că trebuie neapărat să existe un miez al verzei - miezul verzei e întotdeauna o simplificare. Dacă, în pofida tuturor simplificărilor, rezultă un portret satisfăcător, asta i se datorează lui Joaquin Phoenix (care, ca de obicei, pare certat cu sine în moduri mult mai neliniştitoare şi mai periculoase decît pot să conceapă scenariştii de azi) şi, bineînţeles, faptului că Johnny nu e singur pe scenă: June e mereu gata să intre, chiar şi atunci cînd e în papuci; se debarasează de ei şi intră desculţă - oricum, pe scenă e ca la ea acasă. Aproape că mă aştept s-o văd urcînd în aceeaşi ţinută ca să-şi ia Oscarul.



 Toate articolele despre Walk the Line


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Walk the Line / Povestea lui Johnny Cash - Un film nominalizat la Oscar, Iulia Blaga
 Walk the Line - sex, drugs & country music, Corin Toporaş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer