Intru în spațiul care adună în sufletul lui toate poveștile fetelor. Dulapuri înalte străjuiesc încăperile care compun spațiul scenic, cenușii, cu ușițe care se deschid spre alte încăperi, luminate uneori de câte un bec agățat, necunoscute, la care nu ai acces (fetele sărace trăiau în case neluminate electric, unde felinarul ghida pașii, iar umbrele se proiectează în încăperi, când mai mici, când mai mari). Stânga, dreapta, sunt două vitrine, și fiecare vitrină este de fapt o fereastră din care răsar copaci viscoliți de ninsoare sau întunecați de secetă, după cum e anotimpul. Asta a fost, de fapt, prima imagine cu care m-am întâlnit: imaginea copacului luminat, în plin viscol și ninsoare. Singur, mut, luminat de strălucirea zăpezii. Apoi multe uși, dominate de o ușă mare, în centrul acestui spațiu, care este închisă sau deschisă fie ușor pentru a ne oferi adevărate tablouri, fie cu zgomot, încheind o poveste pentru a deschide o alta. Ușa aduce mister, ușa cunoaște secrete, ușa te păzește sau te alungă. În dreapta mai este o ușă, cu o gaură de cheie uriașă, prin care, în anumite momente, va răzbate o lumină puternică, rece sau caldă, proiectându-se pe câte un chip sau un obiect din cameră. Două paturi, de-a dreapta și de-a stânga, reprezentând două încăperi, din două case. Acolo se petrec multe, căci ele suportă, suportă greutăți, dureri, of-uri, gemete. Și un bar-pianină, de unde răsună muzică, unde se cântă (live cu Diana Roman), unde se golesc pahare. Măsuțe-birouri și scaune, o mașină de cusut, și... soba, prețioasa sobă, în jurul căreia se țes toate poveștile, când fierbinte, când rece. Toate sunt cenușii. Deasupra unui pat stau frumos aranjate și atât de cuminți tablouri, mai mici sau mai mari, cu flori, flori ce par a fi presate și uscate, precum ajung tinerele fete ale acestui oraș. Poate pe ele le reprezintă: flori ce au fost frumoase, vesele, colorate, dar care, odată rupte, devin ceva mai palide, fără viață, presate de durerile vremii.
Afrim mi-a dat repede drumul la mână, pentru că ajunsesem la destinație și eram deja captivă în lumea fetelor sărace. O doină se revarsă, tânguitoare, prevestind destinele atât de văduvite de noroc. Sunt toate acolo, fiecare în culoarea ei, tinere, frumoase sau mai puțin frumoase, naive, credule, înfrigurate. Viscolul, gerul sunt adevărate personaje, care călăuzesc pașii tinerelor, care decid parcă soarta lor. Ele le împing pe aceste fete să râvnească la căldură, la lucruri mărunte și pentru asta se vând atât de ieftin, trăind într-o oarecare promiscuitate. Nu le știu numele tuturor fetelor, dar știu că fiecare avea rochia ei, culoarea ei care o identifica, mai pală, mai ștearsă. Cea care are grijă de ele, care le știe pe toate, și toate câte se întâmplă în acel oraș provincial, Mamocica, este cumva simbolul tuturor fetelor sărace; și ea a fost tânără, și ea s-a confruntat cu greutăți, dovadă stau oboseala, și anii, și alcoolul. A răzbit cumva, dar cu ce preț.
Câteva povești răzbat totuși din acel oraș: Olea (Ioana Buta) este fata plăpumarului, plăpumarul care a meșterit pentru multe tinere fete plapuma de zestre. E lungă, subțire și întunecată, cu ochi adânciți în orbite, încercănați, bolnavă de ftizie. "M-am măritat cu moartea" spune ea, acoperindu-se cu plapuma de zestre. Fetele, îmbrobodite, stau și cântă a jale la patul ei. Dar a scăpat de tuse, de frig și de toate. Rămâne ca o stafie, care apare din când în când, în amintirea fetelor. Un prim tablou fotografic se formează în cadrul ușii mari. Marusia (Diana Vieru) este fată de negustor de pește. E o fată simplă, fără prea multă carte, care vorbește într-o dulce limbă moldovenească, scoțând la iveală rădăcinile-i adânci cu pământul de acolo. E grasă, parcă și coafura te trimite cu gândul la pește, îi plac perlele, pe care le are agățate și la coada peștelui dintr-o sacoșă, și are culoare pe chip și veselie. Mirosul de pește i-a intrat în piele, în sânge și spune că sunt bărbați care au doruri după mirosul ăsta al ei. Ea se oferă bărbaților fără niciun complex sau urmă de regret. Dar este acolo, alături de celelalte fete, ca un contrapunct. Răduța (Diana Roman) cântă frumos, cântă la pian, cântă la acordeon, iar glasul îi răsună atât de duios. Mai e și cea mică, nu știu cum o cheamă, e ca o fetiță parcă, marcată încă de povestea de la școală, când profesoara de biologie, pentru a se răzbuna pe mama ei pentru că se culcase cu bărbatu-său și îi dăduse o boală rușinoasă, o scotea în fața clasei și le spunea copiilor "să aplaudăm prostia în carne și oase". Dar ea speră să se mărite și să o ducă mai bine. O alta povestește că și-a început viața la 14 ani, ca urmare a unui viol; nici măcar de acel viol nu era prea conștientă. Îndrăgostirile iluzorii continuă, ducând-o în situația gravidității și a avortului, cu apă și săpun, tratament pe care Mamocica îl știa și îl practica.
Toate aceste povești ale fetelor acestea sărace zugrăvesc viața orașului în care își duc traiul. Fetele sărace așteaptă cu înfrigurare vara, ca să meargă la scaldă și să se spele de mizerie și de păcate. În timpul iernii se oferă lui Marinică, ca mai apoi vara să se ofere tuturor tinerilor care apar în oraș, în speranța că vreunul din ei le va alege. Așa se succed anotimpurile în orașul cu fete sărace. Serbează Paștele împreună, serbează Crăciunul împreună. De Paște iau lumină de la un popă ciudățel și săltăreț, iar de Crăciun așteaptă colindele, și capra. Și între aceste sărbători care deschid și închid un an din viață, fetele astea sărace, cu duhul, cu fapta, cu viața, respiră împreună, plâng, râd, dănțuiesc și speră.
Mamocica (Pușa Darie - excelentă!) e bătrâna alcoolică care le-a ajutat în felul și după putința ei. Le-a găsit bărbați de la care să primească ceva, le-a dat adăpost, le-a luat să o ajute la treabă și e gata să ucidă pentru ele. Și o va face. Dar pentru că fapta nu rămâne nepedepsită, luarea ei de către soldați va aduce îngrijorare în rândul fetelor.
Marinică (Cosmin Maxim) este bărbatul care, prin afacerea pe care o are (deține un depozit de lemne) este cel mai prețios om al urbei, mai ales pentru fetele sărace. Toate au trecut prin patul lui. Nici nu le știa pe nume. Ele dansează și povestesc că a fost și aia grasă, că a fost și aia știrbă, toate, rând pe rând. Toate femeile, frumoase sau urâte, slabe sau grase, tinere sau bătrâne au intrat, ocazional, în posesia lui Marinică. Pentru căldură (uneori le putem vedea stând toate în jurul sobei fumegânde), pentru o rochie, un parfum, un fular sau o bască. El își face apariția ca și când ar poza pentru o reclamă: doi bărbați frumos îmbrăcați prezintă un cadru făcut din bucăți de trunchiuri sau ramuri tinere de copac, lipite una de cealaltă, iar Marinică intră cu securea în spate și face o demonstrație cum se crapă un lemn: cu forță, precizie, bărbătește. Dar Marinică are o anume sensibilitate, o anume tristețe, dar care nu îi sunt de folos. Se îndrăgostește de Mura, una din fete, iremediabil, cu disperare. Îi scrie scrisori, îi trimite cadouri, o damigeană cu apă de trandafiri, lămâi. Un alt tablou superb se prefigurează în fundal: o masă, pe care stă o vază cu magnolii albe și bujori, cu lămâi și Mura, stând pe scaun și aplecată pe masă, cu capul culcat pe un braț. Ce folos că are bani, că are femei, dacă nu își va găsi iubirea, liniștea.
Mura, cum îi spunea toată lumea, de fapt Frosa (Ada Lupu), devine, treptat, un fel de personaj principal, care parcă adună toate necazurile celorlalte fete, tot frigul din iernile care străbat orașul, toată durerea. E frumoasă, dorită, naivă. Un subofițer o violează, frângând sufletul candid de fecioară, aruncând-o în brațele tristeții, ale disperării, ale depravării. Îi spune "Ești frumoasă când plângi. Dacă vrei pot să te fac să plângi toată viața". Și îi cam reușește. Mura mușcă din plăcinta primită de la subofițer și lacrimile i se scurg pe obraz. Mănâncă și plânge, pentru că foamea e uneori dominatoare. (exact ca în Moartea căprioarei a lui Labiș, doar că ea e și prada și prădătorul). Frigul o cuprinde adeseori. Dar durerile se pot vindeca, căci timpul are uneori această putere. Un palton nou o face de invidiat printre fete, o face să se privească în oglindă, oglinda pitită pe una din ușile dulapului uriaș. Și speranța revine atunci când un străin de oraș va accepta să stea cu chirie în odaia, fără apă, fără curent, "care, la lumina lămpii pare și mai săracă", doar de dragul ei. "Acum și eu sunt o străină de mine", spune Mura la final.
Fetele apar când în furouri, cu ciorapi groși, de bumbac, care se fixează pe picior cu elastic, uneori alunecând pe gleznă în jos, cu ghete sau pantofi în picioare, când în paltoane întunecate, acoperindu-le capul, sau dezgolindu-le umerii, desculțe. Uneori dansează, ca la comandă, alteori, plutesc ca prin vise, într-o stare de transă, alteori sunt ca niște statui.
Un ultim tablou: una din fete, cu ochii închiși, ține în mână o carte deschisă, pe una din pagini, atât de vizibilă, o floare roșie, presată. În stânga și în dreapta ei sunt obiecte diferite (căni mai mici sau mai mari) printre care și o sticlă cu o ramură uscată de copac în ea. Este simbolul fetelor sărace.
Și corul fetelor, fiecare cu vocea ei, cu povestea ei, sunt toate acolo. Și copacul de la început e acolo, frumos și luminos.
Mi-ar trebui multe pagini, multe cuvinte, ca să redau, întrucâtva, întreaga atmosferă creată, toate detaliile care compun acest spectacol-poezie. Credințe, arhetipuri, obiceiuri și tradiții românești, din acea parte de lume, îndepărtată, toate sunt acolo. Picturalitatea care răzbate din fiecare tablou... Interpretarea actorilor. Artă la superlativ.
Ce bijuterie a literaturii române, nuvelele lui Radu Tudoran, a scos Radu Afrim la iveală prin acest spectacol. (Care îmi amintește și de Năpasta și de Pădurea spânzuraților) Mărturisesc, în afară de Toate pânzele sus, nu știam de nimic altceva semnat de Radu Tudoran. Acum sunt curioasă. Acum vreau să aflu mai mult. Acum vreau să citesc și eu.
Acum îl iau eu pe Radu Afrim de mână, și i-o strâng în semn de mulțumire. Și închid ușa cea mare. Dar o închid pe dinăuntru, pentru că mai vreau să rămân puțin acolo, printre fetele sărace ale orașului.
Orașul cu fete sărace - Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași
scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran
Regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman
Asistent de regie: Alexandra Vieru
Distribuția: Ada Lupu / Pușa Darie / Cosmin Maxim / Ionuț Cornilă / Dumitru Năstrușnicu / Diana Roman / Diana Vieru / Mălina Lazăr / Ioana Buta / Iuliana Budeanu / Alexandra Azoiței / Diana Amitroaie / Ioana Aciobăniței / Dumitru Georgescu / Radu Homiceanu / Florentin Hrițcu / Costică Baciu
Foto: Iulian Ursachi/