noiembrie 2021
Festivalul Naţional de Teatru, 2021
Ieri (13 septembrie 2021), m-a luat Afrim de mână şi m-a plimbat printre fetele sărace, atât de multe că umpleau strada toată, iar "seceta şi sărăcia creşteau la grămadă", dintr-un oraş aflat "între stepă şi Limanul Nistrului", unde nu se află nici urmă de păduri. Convinsă fiind că nu mă veţi crede, am să vă povestesc.

Intru în spaţiul care adună în sufletul lui toate poveştile fetelor. Dulapuri înalte străjuiesc încăperile care compun spaţiul scenic, cenuşii, cu uşiţe care se deschid spre alte încăperi, luminate uneori de câte un bec agăţat, necunoscute, la care nu ai acces (fetele sărace trăiau în case neluminate electric, unde felinarul ghida paşii, iar umbrele se proiectează în încăperi, când mai mici, când mai mari). Stânga, dreapta, sunt două vitrine, şi fiecare vitrină este de fapt o fereastră din care răsar copaci viscoliţi de ninsoare sau întunecaţi de secetă, după cum e anotimpul. Asta a fost, de fapt, prima imagine cu care m-am întâlnit: imaginea copacului luminat, în plin viscol şi ninsoare. Singur, mut, luminat de strălucirea zăpezii. Apoi multe uşi, dominate de o uşă mare, în centrul acestui spaţiu, care este închisă sau deschisă fie uşor pentru a ne oferi adevărate tablouri, fie cu zgomot, încheind o poveste pentru a deschide o alta. Uşa aduce mister, uşa cunoaşte secrete, uşa te păzeşte sau te alungă. În dreapta mai este o uşă, cu o gaură de cheie uriaşă, prin care, în anumite momente, va răzbate o lumină puternică, rece sau caldă, proiectându-se pe câte un chip sau un obiect din cameră. Două paturi, de-a dreapta şi de-a stânga, reprezentând două încăperi, din două case. Acolo se petrec multe, căci ele suportă, suportă greutăţi, dureri, of-uri, gemete. Şi un bar-pianină, de unde răsună muzică, unde se cântă (live cu Diana Roman), unde se golesc pahare. Măsuţe-birouri şi scaune, o maşină de cusut, şi... soba, preţioasa sobă, în jurul căreia se ţes toate poveştile, când fierbinte, când rece. Toate sunt cenuşii. Deasupra unui pat stau frumos aranjate şi atât de cuminţi tablouri, mai mici sau mai mari, cu flori, flori ce par a fi presate şi uscate, precum ajung tinerele fete ale acestui oraş. Poate pe ele le reprezintă: flori ce au fost frumoase, vesele, colorate, dar care, odată rupte, devin ceva mai palide, fără viaţă, presate de durerile vremii.


Afrim mi-a dat repede drumul la mână, pentru că ajunsesem la destinaţie şi eram deja captivă în lumea fetelor sărace. O doină se revarsă, tânguitoare, prevestind destinele atât de văduvite de noroc. Sunt toate acolo, fiecare în culoarea ei, tinere, frumoase sau mai puţin frumoase, naive, credule, înfrigurate. Viscolul, gerul sunt adevărate personaje, care călăuzesc paşii tinerelor, care decid parcă soarta lor. Ele le împing pe aceste fete să râvnească la căldură, la lucruri mărunte şi pentru asta se vând atât de ieftin, trăind într-o oarecare promiscuitate. Nu le ştiu numele tuturor fetelor, dar ştiu că fiecare avea rochia ei, culoarea ei care o identifica, mai pală, mai ştearsă. Cea care are grijă de ele, care le ştie pe toate, şi toate câte se întâmplă în acel oraş provincial, Mamocica, este cumva simbolul tuturor fetelor sărace; şi ea a fost tânără, şi ea s-a confruntat cu greutăţi, dovadă stau oboseala, şi anii, şi alcoolul. A răzbit cumva, dar cu ce preţ.


Câteva poveşti răzbat totuşi din acel oraş: Olea (Ioana Buta) este fata plăpumarului, plăpumarul care a meşterit pentru multe tinere fete plapuma de zestre. E lungă, subţire şi întunecată, cu ochi adânciţi în orbite, încercănaţi, bolnavă de ftizie. "M-am măritat cu moartea" spune ea, acoperindu-se cu plapuma de zestre. Fetele, îmbrobodite, stau şi cântă a jale la patul ei. Dar a scăpat de tuse, de frig şi de toate. Rămâne ca o stafie, care apare din când în când, în amintirea fetelor. Un prim tablou fotografic se formează în cadrul uşii mari. Marusia (Diana Vieru) este fată de negustor de peşte. E o fată simplă, fără prea multă carte, care vorbeşte într-o dulce limbă moldovenească, scoţând la iveală rădăcinile-i adânci cu pământul de acolo. E grasă, parcă şi coafura te trimite cu gândul la peşte, îi plac perlele, pe care le are agăţate şi la coada peştelui dintr-o sacoşă, şi are culoare pe chip şi veselie. Mirosul de peşte i-a intrat în piele, în sânge şi spune că sunt bărbaţi care au doruri după mirosul ăsta al ei. Ea se oferă bărbaţilor fără niciun complex sau urmă de regret. Dar este acolo, alături de celelalte fete, ca un contrapunct. Răduţa (Diana Roman) cântă frumos, cântă la pian, cântă la acordeon, iar glasul îi răsună atât de duios. Mai e şi cea mică, nu ştiu cum o cheamă, e ca o fetiţă parcă, marcată încă de povestea de la şcoală, când profesoara de biologie, pentru a se răzbuna pe mama ei pentru că se culcase cu bărbatu-său şi îi dăduse o boală ruşinoasă, o scotea în faţa clasei şi le spunea copiilor "să aplaudăm prostia în carne şi oase". Dar ea speră să se mărite şi să o ducă mai bine. O alta povesteşte că şi-a început viaţa la 14 ani, ca urmare a unui viol; nici măcar de acel viol nu era prea conştientă. Îndrăgostirile iluzorii continuă, ducând-o în situaţia gravidităţii şi a avortului, cu apă şi săpun, tratament pe care Mamocica îl ştia şi îl practica.


Toate aceste poveşti ale fetelor acestea sărace zugrăvesc viaţa oraşului în care îşi duc traiul. Fetele sărace aşteaptă cu înfrigurare vara, ca să meargă la scaldă şi să se spele de mizerie şi de păcate. În timpul iernii se oferă lui Marinică, ca mai apoi vara să se ofere tuturor tinerilor care apar în oraş, în speranţa că vreunul din ei le va alege. Aşa se succed anotimpurile în oraşul cu fete sărace. Serbează Paştele împreună, serbează Crăciunul împreună. De Paşte iau lumină de la un popă ciudăţel şi săltăreţ, iar de Crăciun aşteaptă colindele, şi capra. Şi între aceste sărbători care deschid şi închid un an din viaţă, fetele astea sărace, cu duhul, cu fapta, cu viaţa, respiră împreună, plâng, râd, dănţuiesc şi speră.


Mamocica (Puşa Darie - excelentă!) e bătrâna alcoolică care le-a ajutat în felul şi după putinţa ei. Le-a găsit bărbaţi de la care să primească ceva, le-a dat adăpost, le-a luat să o ajute la treabă şi e gata să ucidă pentru ele. Şi o va face. Dar pentru că fapta nu rămâne nepedepsită, luarea ei de către soldaţi va aduce îngrijorare în rândul fetelor.


Marinică (Cosmin Maxim) este bărbatul care, prin afacerea pe care o are (deţine un depozit de lemne) este cel mai preţios om al urbei, mai ales pentru fetele sărace. Toate au trecut prin patul lui. Nici nu le ştia pe nume. Ele dansează şi povestesc că a fost şi aia grasă, că a fost şi aia ştirbă, toate, rând pe rând. Toate femeile, frumoase sau urâte, slabe sau grase, tinere sau bătrâne au intrat, ocazional, în posesia lui Marinică. Pentru căldură (uneori le putem vedea stând toate în jurul sobei fumegânde), pentru o rochie, un parfum, un fular sau o bască. El îşi face apariţia ca şi când ar poza pentru o reclamă: doi bărbaţi frumos îmbrăcaţi prezintă un cadru făcut din bucăţi de trunchiuri sau ramuri tinere de copac, lipite una de cealaltă, iar Marinică intră cu securea în spate şi face o demonstraţie cum se crapă un lemn: cu forţă, precizie, bărbăteşte. Dar Marinică are o anume sensibilitate, o anume tristeţe, dar care nu îi sunt de folos. Se îndrăgosteşte de Mura, una din fete, iremediabil, cu disperare. Îi scrie scrisori, îi trimite cadouri, o damigeană cu apă de trandafiri, lămâi. Un alt tablou superb se prefigurează în fundal: o masă, pe care stă o vază cu magnolii albe şi bujori, cu lămâi şi Mura, stând pe scaun şi aplecată pe masă, cu capul culcat pe un braţ. Ce folos că are bani, că are femei, dacă nu îşi va găsi iubirea, liniştea.


Mura, cum îi spunea toată lumea, de fapt Frosa (Ada Lupu), devine, treptat, un fel de personaj principal, care parcă adună toate necazurile celorlalte fete, tot frigul din iernile care străbat oraşul, toată durerea. E frumoasă, dorită, naivă. Un subofiţer o violează, frângând sufletul candid de fecioară, aruncând-o în braţele tristeţii, ale disperării, ale depravării. Îi spune "Eşti frumoasă când plângi. Dacă vrei pot să te fac să plângi toată viaţa". Şi îi cam reuşeşte. Mura muşcă din plăcinta primită de la subofiţer şi lacrimile i se scurg pe obraz. Mănâncă şi plânge, pentru că foamea e uneori dominatoare. (exact ca în Moartea căprioarei a lui Labiş, doar că ea e şi prada şi prădătorul). Frigul o cuprinde adeseori. Dar durerile se pot vindeca, căci timpul are uneori această putere. Un palton nou o face de invidiat printre fete, o face să se privească în oglindă, oglinda pitită pe una din uşile dulapului uriaş. Şi speranţa revine atunci când un străin de oraş va accepta să stea cu chirie în odaia, fără apă, fără curent, "care, la lumina lămpii pare şi mai săracă", doar de dragul ei. "Acum şi eu sunt o străină de mine", spune Mura la final.



Fetele apar când în furouri, cu ciorapi groşi, de bumbac, care se fixează pe picior cu elastic, uneori alunecând pe gleznă în jos, cu ghete sau pantofi în picioare, când în paltoane întunecate, acoperindu-le capul, sau dezgolindu-le umerii, desculţe. Uneori dansează, ca la comandă, alteori, plutesc ca prin vise, într-o stare de transă, alteori sunt ca nişte statui.


Un ultim tablou: una din fete, cu ochii închişi, ţine în mână o carte deschisă, pe una din pagini, atât de vizibilă, o floare roşie, presată. În stânga şi în dreapta ei sunt obiecte diferite (căni mai mici sau mai mari) printre care şi o sticlă cu o ramură uscată de copac în ea. Este simbolul fetelor sărace.

Şi corul fetelor, fiecare cu vocea ei, cu povestea ei, sunt toate acolo. Şi copacul de la început e acolo, frumos şi luminos.

Mi-ar trebui multe pagini, multe cuvinte, ca să redau, întrucâtva, întreaga atmosferă creată, toate detaliile care compun acest spectacol-poezie. Credinţe, arhetipuri, obiceiuri şi tradiţii româneşti, din acea parte de lume, îndepărtată, toate sunt acolo. Picturalitatea care răzbate din fiecare tablou... Interpretarea actorilor. Artă la superlativ.


Ce bijuterie a literaturii române, nuvelele lui Radu Tudoran, a scos Radu Afrim la iveală prin acest spectacol. (Care îmi aminteşte şi de Năpasta şi de Pădurea spânzuraţilor) Mărturisesc, în afară de Toate pânzele sus, nu ştiam de nimic altceva semnat de Radu Tudoran. Acum sunt curioasă. Acum vreau să aflu mai mult. Acum vreau să citesc şi eu.

Acum îl iau eu pe Radu Afrim de mână, şi i-o strâng în semn de mulţumire. Şi închid uşa cea mare. Dar o închid pe dinăuntru, pentru că mai vreau să rămân puţin acolo, printre fetele sărace ale oraşului.


Oraşul cu fete sărace - Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", Iaşi
scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran

Regie, scenariu şi univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman
Asistent de regie: Alexandra Vieru

Distribuţia: Ada Lupu / Puşa Darie / Cosmin Maxim / Ionuţ Cornilă / Dumitru Năstruşnicu / Diana Roman / Diana Vieru / Mălina Lazăr / Ioana Buta / Iuliana Budeanu / Alexandra Azoiţei / Diana Amitroaie / Ioana Aciobăniţei / Dumitru Georgescu / Radu Homiceanu / Florentin Hriţcu / Costică Baciu
Foto: Iulian Ursachi/

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus