O familie obişnuită din mediul urban (studii şi venituri superioare) - public ţintă al sloganului publicitar, o viaţă traversată de banalitatea aspiraţiei către nivelul superior economic şi impactul imaginii, al divertismentului mediatic asupra societăţii româneşti contemporane, acestea sunt premisele textului Verei Ion, Vitamine, în regia Anei Mărgineanu, ultima premieră a Teatrului Foarte Mic. 89... 89... fierbinte după '89, al aceleiaşi regizoare pe un colaj de texte ale tinerilor dramaturgi, inciza în realităţile româneşti o drenă spre posibila vindecare prin conştientizarea afecţiunilor cronicizate. Oglindirea fără menajamente, numirea fără echivoc a tarelor unei societăţi în tranziţie, precum şi un tip de interactivitate propriu mai curând spaţiului neconvenţional făceau din acel spectacol un manifest artistic interesant pentru tânăra generaţie, care îşi găsise astfel un sens revoltei necesare maturizării.
Ana Mărgineanu revine asupra aceluiaşi discurs, aceloraşi teme, reciclând înverşunat clişee şi deşeuri estetice. Să tot revizitezi locuri comune cu aerul unei descoperiri personale înseamnă să uiţi că istoria artei secolului XX e plină de asemenea gesturi, taxate la timpul lor chiar de contemporani, ca de exemplu Fântâna lui Marcel Duchamp, pisoarul răsturnat, refuzat, în 1917, de Societatea Artiştilor Independenţi. Astăzi, trăind sub imperiul urgenţei, al plictiselii şi al concentratului de viaţă, se creează opere de artă din concepte. Şi, de foarte multe ori, lipsa oricărui concept ţine loc de idee. Forma mesajului devine propriul ei conţinut. Ceea ce demonstrează atât textul, cât şi montarea.
Tragediile unei familii obişnuite sunt explicate într-o formulă constant golită de esenţă, inegal si redundant, urmărind să convingă "consumatorul" prin elocinţa cunoscutului film de prezentare în power-point, utilizat de publicitari. Sensul şi emoţia sunt înlocuite de o generoasă desfăşurare de superficialitate, de negare a tuturor resorturilor artistice care s-ar putea declanşa în două ore de teatru. Proiecţiile video - abundente, fragmentând discursul şi aşa precar - nu se înscriu necesar în desenul spectacolului. Motivaţiile par a ţine cu predilecţie de nevoia regizoarei de a atinge teritorii conexe, de a se juca puţin şi cu alte mijloace, fără ca acestea să semnifice sau redemonstrând inutil. Idolatria imaginii, a televiziunii şi a transparenţei, estetizarea nulităţii şi a nimicului compun liniile de forţă ale montării. Rămânând la simpla lor constatare, mai mult sau mai puţin ironică, un demers artistic se transformă într-un fapt divers, cel mult într-un eseu despre condiţia umană în România. Repetarea la acelaşi nivel bătătoreşte percepţia şi aruncă în derizoriu ceea ce ar fi putut fi (încă) o trezire amară din adormirea conştiinţei.
Până la urmă, se naşte o întrebare firească: ce fel de public are nevoie de reprezentarea realităţii mediatice? Sau transfigurarea banalităţii şi reproducerea estetică a produselor de televiziune Mircea Radu, telenovela, Andreea Marin - chiar vor reuşi să capteze atenţia sărăcită zilnic de stimulii aberanţi ai depersonalizării? Lipsa fundamentală de sens a devenit noul deziderat? E surprinzător că artiştii tineri îşi machiază dispreţul cu aceleaşi farduri ca ale imposturii.
În cazul distribuţiei, Ana Mărgineanu apelează la aceiaşi actori cărora le oferă aceleaşi tipologii de personaje. Dacă în 89... 89... fierbinte după '89 Maria Ploae şi Gheorghe Visu construiau un cuplu puternic şi tulburător prin curenţii de frustrare abia simţiţi la suprafaţă, în Vitamine, acelaşi cuplu este eviscerat de orice emoţie, se aplatizează, devine previzibil. Mădălina Ghiţescu şi Toma Dănilă reuşesc în scena poveştii să transmită tensiunea nevoii de iubire şi e, probabil, unul din puţinele momente unde transparenţa jocului lasă spectatorului bucuria participării la actul artistic. Nemodularea stărilor şi revolta continuă cu dinţii strânşi creează un disconfort în receptarea personajului Katiei Pascariu, adolescenta frământată de o sexualitate specifică vârstei.
Perseverarea în repetiţia aceloraşi mijloace, investigarea aceluiaşi fenomen duc, inevitabil, la o intoxicaţie. Fie ea şi cu vitamine, scopul nu scuză instrumentele. Rezultatul nu fericeşte pe nimeni, cu atât mai puţin pe subsemnata, care, intrând într-o sală de teatru, speră să întâlnească măcar acolo acel ceva autentic, pe care nu-l mai regăseşte aproape nicăieri.