Somnabulică, privind în golurile lăuntrice, Nora se repede, se aruncă, se frânge în gesturi oprite la jumătate. În Ajunul Crăciunului, surogatul ei de echilibru, cumpărat cu preţul liniştii, ameninţă să se destrame, tocmai în momentul numirii soţului ei într-o funcţie importantă. Aparent, în familia Helmerilor viaţa frizează perfecţiunea: o casă nouă, strălucind de curăţenie, un cuplu funcţionând armonios, doi copii cuminţi. Sorin Militaru construieşte, în montarea de la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, un ambient nevrotic pentru textul lui Ibsen. Îl circumscrie, astfel, visului contemporan al fericirii ancorate în sistemul de referinţă erotico-financiar. Decorul Ştefaniei Cenean se alcătuieşte, după gustul arhitectural modern al generaţiei de nouveaux-riches, din care se extrage avocatul Torvald Helmer: un spaţiu aerisit, amestec de minimalism şi sărăcie imaginativă. Albul covorului, inoxul scaunelor şi pereţii de ferestre termopane rimează cu transparenţa cabinei de duş la vedere. Clişeul nu se opreşte aici. Bradul, beculeţele şi cadourile aliniate întregesc imaginea bunăstării vesele pe care proaspătul director de bancă a instaurat-o împrejurul său.
Regizorul derulează o tapiserie de emoţii, angoase şi violenţe cenzurate sub masca zâmbetului, forţat de cele mai multe ori. Instituie un acord tacit între comportamentul comme il faut şi realitatea relaţiilor brutală, care se viciază de la un moment la altul. Cele două fetiţe, miniaturi ale mamei, absorb impasibile energiile mistuitoare degajate de conversaţiile "surâzătoare" ale părinţilor, devenind martorii muţi ai istoriei familiale. Personajele feminine, îmbrăcate în negru, decupează doliul feminităţii supuse până la anularea demnităţii. Bona Norei, Anna-Maria, doamna Linde, copilele, Nora însăşi nu sunt decât ipostaze ale aceleiaşi imagini-simbol de păpuşă mecanică, somnolentă, redusă la funcţii biologice de către o societate care privilegiază esteticul, în detrimentul eticului.
Sorin Militaru scanează raporturile de forţă bărbat / femeie, solicitând actorilor stări puternice şi o carnalitate rudimentară. Tensiunea explodează în mişcările frânte ale Norei, în impactul trupurilor îmbrăţişate fără urmă de tandreţe. Lectura regizorală accentuează dezechilibrul dintre aparenţele valorilor morale şi esenţele sordide, măştile protecţiei masculine şi fragilitatea aproape infantilă de dincolo de ele. Rareori personajele comunică frontal. Privirea, ca vehicul de informaţie, nu este destinată celuilalt. Adevărul dureros ar distruge reţeaua de normalitate impusă din exterior, în care fiecare dintre ei şi-a găsit sprijinul în scopul supravieţuirii. Frivolitatea Norei nu este decât percepţia comună şi superficială a celorlalte personaje. Verticalitatea lui Torvald ascunde o meschinărie profundă. Compromisul are motivaţii generoase, dar imposibil de convins o societate rigidă ale cărei legi au falsificat raporturile umane. Doamna Linde şi Krogstad sunt figurile - inocentizate - ale acestei experienţe dramatice.
Bogdan Farcaş se mulează perfect tipologiei masculine propuse regizoral. Disciplina, curăţenia obsedantă şi curtoazia avocatului Helmer sunt anulate de o gestualitate primitivă în relaţia cu propria soţie. Actorul jonglează în registrul stărilor extreme cu mare uşurinţă, descoperind pe parcurs zona de infantilism la care se reduce în final, personajul. Dan Glasu conturează cu auto-ironie sentimentele neputincioase ale doctorului Rank, îndrăgostit iremediabil de micuţa Nora. Elena Moaleş (Mihaela Mihai în dublă distribuţie) conferă dramatism şi fervoare, personajului pivot. Emoţia este epidermică şi corporalizează interesant mişcările interioare. Trezirea din iluzie se traduce printr-o simplificare benefică a patetismului, care încarcă uneori scenele de conflict. Elena Purea schiţează credibil drama reţinută a doamnei Linde şi răbufnirea violentă a unei pasiuni ascunse pentru Krogstad, pe care Marius Turdeanu îl reprezintă ca pe pandantul masculin al Norei.
Un spectacol care vorbeşte despre adevăr şi minciună, iluzia iubirii şi realitatea complet diferită, Nora lui Sorin Militaru atrage atenţia prin perspectiva unei lecturi care dă volum absenţei comunicării cauzate de egoism, clişeelor grupului de apartenenţă, dar şi modelului familial. Un fel de somn al moralităţii impus de regulile jocului social. Finalul e un semnal de alarmă pentru stagnarea evoluţiei în materie de mentalitate şi motivaţii umane. Scris cu 127 de ani în urmă, textul redeschide o problematică pe care contemporaneitatea nu reuşeşte s-o rezolve. Dar, cu fiecare constatare lucidă, încă o păpuşă mecanică îşi poate recăpăta coloana vertebrală.