Alex nu se vede nici în romanul inspirator, Legături bolnăvicioase de Cecilia Ştefănescu, unde e obscurizată de formidabilul narcisism al eroinei-naratoare. Cu tot talentul din el, romanul mi s-a părut neatrăgător: l-am citit cu greu, cu o senzaţie de claustrofobie, simţind lipsa ocazionalei guri de aer curat, lipsa altor oameni. Dar presupun că asta dovedeşte că e credincios titlului său, temei sale - trăirilor solipsiste, livreşti, eventual aiuristice, dar nu mai puţin răvăşitoare, care reprezintă pentru tine dragostea la vîrsta la care eşti suficient de închipuit şi de zăpăcit, dar şi suficient de viu, ca să abordezi fiecare zi ca pe o nouă pagină de roman. Cum poţi să transpui pe ecran legăturile astea "bolnăvicioase" (10% material solid, 90% autodramatizare şi gărgăuni la cap)? Poţi s-o faci, şi încă într-un stil fermecător - au dovedit-o oameni ca Truffaut şi Bertolucci. Dar ai nevoie de o bază mai solidă, din punct de vedere dramaturgic, decît îţi oferă romanul acesta; adaptarea a însemnat, aici, reconstrucţie de la zero.
De reconstrucţie s-a ocupat tot Cecilia Ştefănescu (cu asistenţa lui Răzvan Rădulescu) şi pe undeva, pe parcurs, lucrurile s-au încurcat. Pe de-o parte, s-a păstrat ideea unei naratoare îndrăgostite. Pe de altă parte, e clar că a existat o intenţie de a transforma Legături bolnăvicioase în povestea celeilalte fete (Alex), a iubirii ei pentru naratoare (Kiki), iubire paralizată (dacă nu ucisă) de o revelaţie şocantă despre Kiki şi fratele ei (Tudor Chirilă). Şi, odată ce episodul incestului (care în carte e scurt, perceput ca prin vis şi fără legătură cu Alex) a căpătat amploare, ce să-i mai faci ca să nu arunce în derizoriu jocurile de fetiţe la care am asistat pînă acum? Pentru că asta par: jocuri de fetiţe. Atunci cînd afli de la Kiki că Alex îi bagă limba în gură pe unde o prinde, eşti descumpănit - nu de grosolănia expresiei, ci de informaţie în sine. Unde e pasiunea asta incontrolabilă? În timpul confruntării finale, la capătul căreia Alex rupe legătura cu Kiki, te întrebi unde au stat ascunse pînă acum emoţiile astea puternice şi uşor de rănit. Şi te tot întrebi, pentru că e o confruntare lungă (tot filmul pare lung, deşi are 85 de minute) şi pentru că n-ai altceva de făcut: e prea tîrziu ca să deplîngi distrugerea unei relaţii care nu părea să fie decît o ameţeală. Ce l-a făcut pe Giurgiu s-o ameţească aşa? Tactul, presupun, dar unde se termină tactul şi unde începe frica de subiect? Cît loc de întors tacticos îţi mai rămîne după ce iei un subiect "tare" cum e amorul între două femei şi-l întăreşti cu un subiect şi mai "tare", cum e incestul? Eu aş zice că soluţia e să mergi înainte, sperînd că vei obţine ceva liric şi nebunesc şi transportat. Giurgiu a obţinut ceva indecis şi inhibat şi curat din punct de vedere tehnic. Oricum, trebuie văzut: e filmul despre care va vorbi toată lumea în săptămînile următoare - pentru că Giurgiu este cine este, pentru că incestul şi safismul (abordat serios, nu cochon-istic) sînt subiecte noi în filmul românesc, pentru că, aşa cum scria Alex. Leo Şerban, e primul film despre tineretul urban-sofisticat din România, şi pentru că Mihaela Rădulescu are o apariţie scurtă, dar cu impact garantat.
Problema e că despre filmul propriu-zis nu sînt multe de spus. Cel mai incitant subiect e - de departe - Maria Popistaşu, care în rolul lui Kiki se impune, fără dificultăţi, ca vedetă. Ioana Barbu e neutralizată de personajul ei opac, iar partitura lui Chirilă constă dintr-o singură notă (cu indicaţia furioso), dar Popistaşu are şansa de a se desfăşura în mai multe registre (tandreţe, perversitate, pasiune intelectuală) şi ei i se datorează rarele puseuri de temperatură erotică dintr-un film călîu. "Tu eşti în stare să dai găuri?", întreabă ea într-unul din momentele acelea, uitîndu-se sfidătoare în ochii fratelui ei (ochii ei şi ai lui Chirilă au nuanţe asortate de cruzime) şi expunînd, dintr-o privire, slăbiciunea lui şi moliciunea întregului film.