Octombrie 2023. TNB, sala cea mai mare, prima ediție a X-Fest Festivalul Internațional de Teatru Tânăr, organizat de Teatrul Excelsior. Două reprezentații cu Im Herzen der Gewalt / History of Violence / O istorie a violenței. Prima, cea de luni, 9 octombrie 2023, în fața unei săli arhipline. Și arhi-entuziaste.
Seara de Ajun. Édouard (Laurenz Laufenberg) merge pe străzile Parisului la 4 dimineața. În drumul său, în apartamentul său, în patul său apare Reda (Renato Schuch). A doua zi, Reda pleacă. După câteva ore, Édouard cheamă poliția. Viol. Furt. Tentativă de crimă.
În combinezoane albe, cu măturici și camere video miniaturale, criminaliștii strâng probe. Édouard povestește. La microfon, publicului. Așa începe spectacolul. Așa se termină spectacolul.
Christoph Gawenda e, mai întâi, Édouard spălând, într-un acces de panică necontrolată, fiecare obiect din casă pe care crede că Reda l-a atins și apoi spălându-se pe sine, cu aceeași furie nebună, la dușul amplasat pe scenă, și apoi tăvălindu-se pe podeaua apartamentului / sălii până la aproape pierderea cunoștinței. Gawenda e, apoi, medicul care îl tratează la spital și polițistul care investighează cazul. În fine, Gawenda e mama lui Édouard (rol pentru care se machiază live, pe scenă, într-o scenă de un comic delicios) și soțul surorii lui Édouard. Alina Stiegler e, pe rând, sora lui Édouard, o soră medicală, o doctoriță, o polițistă.
Povestea e spusă sacadat, mixând planurile temporale și perspectivele. De ce mai multe ori, Édouard monologhează. Alteori, sora îi povestește soțului ei și Édouard, care se refugiază în casa lor de la țară, trage cu urechea. În fine, odată făcut pasul din stradă în apartament și apoi în pat, suntem lângă cei doi protagoniști. E drept, curgerea liniară din acest segment e întreruptă de scurte replici ale surorii care e pe scenă, fumează și comentează. Cel mai adesea, replicile ei stârnesc râsul audienței.
Édouard provine dintr-o familie săracă, e gay (temă cvasi-tabu în familia sa) și e de stânga. Reda provine dintr-o familie foarte săracă, fiu de emigrant, e gay și adesea se urăște pe sine pentru asta, prins în eternul derby dintre pasiune și tradiție, dintre individualitate și familie / colectivitate. Contradicțiile interne ale amantului-musafir, marcate prin accese de furie și violență, sunt, la rându-le, contrapunctate printr-un lung monolog-confesiune, rostit culcat în pat, cu voce aproape șoptită. În acele clipe, îi zărim chipul lui Reda pe uriașul ecran pe care, de-a lungul întregului spectacol, sunt proiectate imagini video și fotografii. Cele mai multe dintre ele sunt captate de live, de fiecare actor, cu ajutorul telefoanelor mobile. Montajul (Sébastien Dupouey) e ca o cămașă fără cusături: impecabil.
Subtilitatea și acuratețea vizuală se completează cu meșteșugul universului sonor. Sunetul e, adesea, mediat de microfoane cu fir, agățate pe stativ sau, din nou, mânuite de actor. Fondul sonor e produs atât live, de Thomas Witte (mai ales, percuție, oleacă de pianină electrică), cât și înregistrat (muzica: Nils Ostendorf).
Pe baza reflectoarelor (Michael Wetzel) și a mișcărilor coregrafiate la milimetru (Johanna Lemke), actorii produc mai multe scene / cadre de cinema care întăresc caracterul fragmentar al memoriei și confesiunii. Sinele întortocheat al lui Reda își găsește geamănul în personalitatea alambicată a lui Édouard (poate de aici atracția inițială între cei doi). Ostermeier înscenează fără reproș contorsiunile sufletești ale celor doi, intrând în detalii de o intimitate emoționantă. În oglindă, personajele secundare enumerate mai sus sunt conturate, cu excepția surorii lui Édouard, o idee poate prea schematic, prea facil, prea ne-atent la detaliile care sunt, pesemne, de găsit în hăul interior al cărui (alt) om.
Construit pe bază de cuvânt, mișcare, imagine, sunet, narațiune și modalitate de a nara, History of Violence / O istorie a violenței e genul de spectacol solid, puternic și complex care se poate oricând transforma în obiect de studiu la școlile mai mult sau mai puțin formale de teatru. Instrumentele pe care se bazează, folosite judicios și mânuite fără greșeală, fac parte din recuzita unui teatru proaspăt, viu, relevant. Lucrul fain e că ele sunt deja de văzut și pe câteva dintre scenele românești, în portofoliul unor regizoare și regizori care se dovedesc, astfel, a fi bine conectați la ce vasăzică temele și mijloacele teatrului european ultra-contemporan.
(foto: Arno Declair)