Iată, însă, că, cinefilii bucureșteni sunt avantajați. La inițiativa Asociației Romano-Catolice Signis, a avut loc prima ediție dintr-un, sperăm cât mai longeviv, șir de festivaluri. Au fost prezentate producții premiate de juriile ecumenice, adică jurii, formate din profesioniști ai filmului, catolici și protestanți (nu și din ortodocși), care activează pe lângă mari festivaluri de film și oferă premii după criterii creștine. Ele reprezintă o interfață a dialogului între cultura creștină atâta cât a mai rămas vie cu ansamblul unei lumi post-creștine.
În același timp, e îmbucurător că selecția filmelor din festival nu a avut o agendă conservator-ecleziastică. Nu au fost prezentate filme care să facă, mai mult sau mai puțin nuanțat, apologia religiei instituționalizate sau a creștinismului, cum ar fi putut fi Papa Francisc: Un om de cuvânt / Pope Francisc: A man of his word (Wim Wenders, 2018).
Dimpotrivă, spre lauda organizatorilor, au fost incluse filme problematizante, provocatoare chiar. Aceste filme au avut în centru personaje puternice, dominate de o puternică dorință de bine și de excelență morală, motiv pentru care au și fost alese de juriile ecumenice. Remarcabil este Perfect Days / Zile perfecte, puternică afirmație a sacralității regăsit într-un peisaj urban complicat, dar și Gospod postoi, imeto i' e Petrunija / Dumnezeu există și numele lui este Petrunija (r. Teona Strugar Mitevska, 2021) centrat pe o protagonistă ce, fără să își dorească neapărat, se trezește în postura de a trebui să înfrunte multe prejudecăți din Balcanii post-comuniști, inclusiv o puternică rețea oprimantă conservatoare naționalist-ortodoxă. La fel, chiar dacă nu are prea mult de-a face nici cu religia, nici cu sacrul, includerea unui film precum Libertate de Tudor Giurgiu, o tulburătoare reinterpretare a mitului facerii democrației românești, este salutară.
În particular, alegerea acestei capodopere a filmului mut care este La Passion de Jeanne d'Arc / Patimile Ioanei D'Arc (r. Carl Theodor Dreyer, 1928) pentru un cine-concert desfășurat într-o catedrală este și ea lăudabilă nu doar pentru criterii estetice (evidente, de altfel), cât și pentru încărcătura controversată.
Ioana D'Arc a fost condamnată de un tribunal bisericesc pentru erezie în 1412, unii autori indicând și faptul că prezenta semne de schizofrenie (auzea voci). Peste veacuri, devenind sfântă a noii religii a naționalismului galic, a fost recunoscută ca atare și de vechea și respectabila religie catolică și canonizată în 1920.
Filmul lui Dreyer a ieșit în 1928, adică la doar un an după un alt monument al filmului mut care este tot o odă dedicată unui erou al mitologiei naționaliste franceze: Napoléon de Abel Gance. Ambele pelicule construiesc imaginea unor protagoniști supra-umani, adevărate ipostazieri ale spiritului universal în istoria Franței. Nu întâmplător, în contextul cauzat de distrugerile Marelui Război, era necesar să se arate că războiul este poate avea și o latură creativă, eliberatoare, spirituală chiar. Astfel, ambele înfățișează personalități militare-politice, conducători carismatici de oști care au schimbat destinele Franței. Din fericire, cele două filme împărtășesc nu doar caracterul de propagandă națională, dar se constituie în jaloane importante ale filmului mut.
Chestiunile controversate despre care am vorbit accentuează, nu atenuează valoarea unei opere de artă și, în cadru restrâns, a unui festival de film. În context creștin, se uită adesea că mesajul hristic nu este unul soporific, care să conserve privilegiile lumești existente ca în critica marxistă adusă religie ("opiu pentru popor"), ci unul prin excelență eliberator, și, prin aceasta, contestatar față de puterile lumii acesteia. De aceea, e cu atât mai mult de apreciat această selecție: alături de prevalența criteriilor estetice, curatorii de inspirație creștină trebuie să nu se teamă de întrebările mai puțin confortabile pe care arta, în speță cinematografia, sunt chemate să le ridice.
Spre lauda sa, și în răspăr cu asemenea preocupări seculare, muzica lui Alexandre Catău urmărește mai degrabă provocările spirituale ale Ioanei D'Arc. Orga acestuia este prea puțin interesată de frământările externe, de suișurile și coborâșurile procesului sau comoțiile mulțimii. De aceea, în prima parte, cea în care procesul se desfășoară abrupt, cu punerea sa sub acuzare, organistul a interpretat o muzică relativ liniștită, aflată într-un aparent conflict cu agitația produsă de anchetă. Așa că, în prima jumătate a filmului, orga a exprimat impasibilitatea Ioanei în fața acuzațiilor evident interesate, politizate, am spune noi astăzi.
Muzica a devenit apoi din ce în ce mai dramatică spre sfârșit, cu orga oferind puternicele sale armonii pentru a sprijini aceste frământări și conflicte interioare, în care protagonista era atacată nu cu amenințarea morții, ci cu cea iadului.
Cinefilii, care cunosc bine capodoperele mute precum La Passion de Jeanne d'Arc / Patimile Ioanei D'Arc, vin tocmai pentru evenimentul în desfășurare, pentru minunea vie care se naște din întâlnirea magică a interpretării live, adesea în tradiția muzicii clasice, cu perenitatea înghețată a peliculei, adesea digitalizate.
Alexandre Catău a interpretat așadar, personajul Ioanei D'Arc în primul rând ca o protagonistă preocupată în primul rând de mântuirea sa, de relația cu Dumnezeu și mai puțin interesată de valurile politice pe care persoana sa le produce. Muzica a potențat creativ impactul locului sacru în care s-a desfășurat evenimentul pentru o receptare spirituală profundă a peliculei digitalizate.