Legea mării vs legea războiului - Comandante la Visuali Italiane, 2024

Inspirat din fapte reale din timpul ultimei conflagrații mondiale, Comandante spune povestea lui Salvatore Todaro (Pierfrancesco Favino, o marcă de calitate, ca de obicei), comandantul submarinului Capellini, care, după ce a scufundat un vas (practic) inamic, i-a luat la bord pe supraviețuitorii din echipaj. A nesocotit legile războiului și a ascultat de legile mării, riscându-și comanda militară, dar asigurându-și un loc în panteonul oamenilor.

Prin această alegere, Comandante este un film de mesaj. Acțiunea, protagonistul, modul în care acestea sunt redate, sunt subsumate transmiterii mesajului universalist de frățietate umană: "Vom scufunda mereu oțelul inamicului, fără milă, fără frică. Dar oamenii îi vom salva!"

Însă, oricât de generos, acesta rămâne un film de război. Nu în sensul consacrat de peliculele americane din timpul războiului din Vietnam care erau esențialmente anti-război, ci o pledoarie pentru spiritul marțial, pentru violența asumată sub steag. Diferența față de clasici precum Full Metal Jacket / Platoșa de metal (Stanley Kubrick, 1987) sau Thin Red Line / La hotarul dintre viață și moarte (r. Terrence Malick, 1998) ori multe altele cu acest subiect vine din faptul că marinarii italieni nu sunt prinși fără voia lor în această luptă.

Ei nu sunt niște pioni într-un război pe care nu-l doresc, nu-l înțeleg. Dimpotrivă, îl caută și știu în ce se bagă. De aici, eroismul lor. Eroul moare cu sens, nu absurd. El își asumă un destin pentru că îl înțelege și îl pune în practică. Lui nu i se întâmplă lucruri, ci el face ca acestea să se întâmple. În povestea noastră, eroul este un marinar care își dă viața tăind un cablu de mină marină pentru ca submarinul său să iasă în Atlantic prin Strâmtoarea Gibraltar păzită de britanici. În același timp, însă, nu are nici superioritatea morală a filmelor despre eroismul aliaților în lupta cu naziștii, din simplul motiv că Italia a ales partida greșită atunci, luptând alături de Hitler.
 

Pentru a mușamaliza această realitate, Comandante este un film naționalist. Miza nu este ideologia care determina alianțele atunci, ci nation building. Echipajul este format din italieni veniți din toate colțurile țării, vorbitori de dialecte la limita înțelegerii reciproce, cu educații diferite, cu valori diferite, de la care se așteaptă însă să fie forjați sub presiunea războiului într-un oțel nou, dur. Și din acest punct de vedere, mesajul militarist expres al filmului este construit în conformitate cu valorile armatei naționale așa cum a fost ea imaginată inițial de către Napoleon: ca o școală a bărbăției, dar și ca o piatră de temelie a națiunii, ca o manifestare armată a acesteia. Probabil unei audiențe italiene această întrepătrundere îi este mult mai evidentă, pierzându-se în mod natural prin traducere. În același timp, ceea ce se păstrează este un fel de italianitate turistică, de export: tradiția culinară bogată și diversă din Peninsulă este reciclată, memorată, recitată pentru a face față foametei forțate de misiunile de război.

Muzica este impresionantă. Combină sunetele metalice și mecanice ale submarinului cu cele la fel de amenințătoare ale mării, creând o atmosferă apăsătoare, rece. Este atât de bine scrisă și inserată, încât adesea nu știi dacă sunt zgomote sau muzică, gânduri sau sunete.

Deși prezentă, claustrofobia specifică submersibililor nu este în prim-plan. Atunci când apare, este și ea pusă în slujba mesajului principal: belgienii și italienii sunt arătați îngrămădindu-se împreună, dar, deoarece merg practic la suprafață, fără a suferi de complicațiile psihotice.

Iar aici, punctul forte al filmului îl reprezintă efectele speciale. Submarinul este surprins în ipostaze impresionante în relația sa cu marea, pe furtuni și pe timp de noapte. Vizual, acestea reprezintă un etalon și, în plus, funcționează și narativ pentru că dau consistență alegerii morale a protagonistului: în fața unor elemente naturale și mecanice atât de neprietenoase, este cumva de așteptat să alegi salvarea semenului, indiferent de ce limbă vorbește acesta.

Totuși, construcția protagonistului nu este impecabilă. Nu știm exact cum să-l vedem, pentru că apar lacune importante între diferitele sale fațete. Așa că nu știm care versiune a sa este cea care trebuie luată în serios. Pe de o parte, sufletul său evadează adesea către soția sa și către universul casnic și erotic din prezența ei, căreia îi adresează numeroase scrisori în gând și în realitate. Pe de altă parte, prezența și leadershipul său au când o realitate șamanică, precum atunci când lasă pe uscat un subaltern pentru ca apoi să aflăm că acesta era suferind de o boală necunoscută sau când, dimpotrivă, se aruncă în război cu o inerție cât se poate de oarbă.

Actualitatea filmului este asumată prin introducerea, chiar la început, a unui citat al unui soldat rus căzut prizonier la ucraineni și tratat omenește de aceștia. Toată povestea se constituie astfel într-un avertisment: s-ar putea ca asemănările cu realitatea să fie mult mai probabile în viitorul apropiat decât credem.