Trebuie să spun din capul locului că nu sunt cel mai mare fan al genului documentar. Sigur, dacă se întâmplă să ajung la un festival de profil, cum e Astra de la Sibiu, sau dacă se ivește vreun eveniment conex, cum a fost, de pildă, proiecția Între revoluții la festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis în Alexandria, sigur. Mă așez în scaun și aștept, anticipez cum o să mă simt și, eventual, zâmbesc mai mult și vorbesc cât mai puțin despre asta după proiecție. Nu e vorba că m-ar adormi genul, e doar felul ăsta reiterativ de a face dintr-un eveniment cunoscut o relatare în sens filmic, de multe ori eliptică de poveste, sau în tot felul de construcții canonice extraordinar de plictisitoare. Nu de Nasty zic aici, el e una dintre (puținele) excepții.
Cumva însă, în 2024 am ajuns și la premiera documentarului Pâinea noastră cea de toate zilele, despre o brutărie socială de femei din București, MamaPan. De acolo a început să mă intrige mai mult genul, pentru că acolo am realizat că se poate construi simplu și totuși de impact, că jobul documentarului nu e (și nu ar trebui să fie) o reluare plată, 2D, din perspectivă fadă. Sunt multe dimensiuni și subtilități de atins. Indiferent de temă. Uneori e doar provocarea mai mare să scoți ceva de pe terenuri deja aride.
Ajung, așadar, la premiera Nasty filmul. Suntem eu și pantalonii mei scurți la Sala Palatului și ne uităm cum Ion Țiriac, elegant, ireproșabil, coboară dintr-o mașină direct pe covorul roșu. Îmi trag pantalonii puțin mai în jos, doar-doar i-aș face puțin mai lungi. Așteptăm să intrăm, o să fie full house, mă gândesc. Și am dreptate. Dar în minte am numai faptul că e un film documentar. Și oftez puțin. Pentru că, așa cum vă ziceam, cu majoritatea (nu cele menționate aici) nu am experiențe prea plăcute. Așa că merg fără așteptări sau, mai curând, cu așteptări dintre cele rele.
Toată lumea vorbește în jur despre sutele, miile de ore de arhivă de meciuri de tenis. Și, cu toate că pot să înțeleg meticulozitatea și cantitatea de muncă din spate, oftez iarăși. Dar îmi spun că dacă am venit până aici, îi dau o șansă.
Anul 2024 a scos pe piață și documentarul Hai, România!, regia Claudiu Mitcu, cu Gheorghe Hagi, Gheorghe Popescu și Ilie Dumitrescu și toți colegii lor din Generația de Aur a fotbalului românesc. Eu nu-s un împătimit nici al tenisului, nici al fotbalului, dar pot să înțeleg abordările tematice ale genurilor. Asta poate construi un precedent și e și super distractiv să lucrezi tematic. Nasty, cumva detașat de toate documentarele menționate, are schema asta biografică și defilează cu ea. Cu eroul. Iar chestia asta-mi place parcă mai tare decât să fiu luat pe ocolite. De pildă, să fie pus un titlu despre contextele eroilor prezentați. Zâmbesc un pic la gândul ăsta, mă cumpără, îmi aduce-n minte gândul că s-ar putea, totuși, să nu fie ceva plicticos la care să aplauzi la final doar un volum de muncă și de tehnică. Ci să aplauzi ceva uman, firesc, sensibil, deopotrivă inerent și extrinsec filmului.
Mamă, și începe. Eu, care nu m-am uitat în viața mea pasionat la tenis, că aveam televizor mic Grundig cu tub, din ăla cu mai mult televizor decât ecran, drept pentru care nu vedeam mingea. Și ce folos. Eu, care am stat totuși jumătate de viață pe The History Channel, ca atare știam pe de rost structurile emisiunilor americănești de reality. Am uitat că sunt în cinema, pur și simplu. Mă vedeam mic, în fața televizorului de acasă, urmărind o nouă emisiune dintre acelea la care molfăiam chestii la televizor cu orele și nu-mi mai doream să plec de acolo. Chapeau pentru tranzițiile alese, partea tehnică m-a cucerit desăvârșit.
Și atunci am înțeles de ce vorbea lumea cu atâta aplomb despre numărul colosal de ore de arhivă din care s-a făcut selecția și montajul, pentru că au fost alese și au curs natural fazele ca și când au fost refilmate-n zilele noastre cu un grain ceva mai mare, pe peliculă. Și totuși, uite unde era istoria. Impresionant cum acest documentar despre tenis per se mă trimite în locuri familiare care n-au nicio legătură cu tenisul. Ci cu o stare mai amplă.
Îmi tot vine să spun că Nasty m-a făcut să mă simt român într-un sens în care mi-a amintit de firescul lucrurilor cu care am crescut. Și e cu atât mai frumos cu cât acum am avut șansa să văd imagini ale unui subiect despre care se vorbea tot timpul în jur. Poate cel mai mare merit al filmului de față e că se erijează într-o biografie centrată pe Ilie Năstase, dar nu e niciodată despre Ilie și atât. Nimic egoist, nimic care să dea la schimb candoarea pe seriozitate. Poate-i și din stilul lui de joc, fiind recunoscut ca singurul care "juca" sportul ăsta, în timp ce toți ceilalți "munceau". Documentarul Nasty are o dimensiune interumană, relațională, care vine și umbrește însuși tenisul, devenit unealtă de context în prezentarea unui om, în primul rând. Și asta e mare lucru, că e și o poveste de dragoste între el și Ion Țiriac, că vine conjugată nu doar cu meciurile de dublu, sau Cupa Davis, ci chiar cu o prietenie de invidiat. Nasty mai vine și cu o radiografie a vremii, de undeva de peste timp, vine cu sânge fierbinte, cu translația fenomenului rockstar în sport, cu nostalgia unor cuvinte extraordinare venite dinspre John McEnroe, Bjorn Borg, Jimmy Connors, Billie Jean King și chiar Hagi, Nadia Comăneci etc. despre stilul inconfundabil pe și în afara terenului al lui Nasty.
Dacă 2020 vine cu documentarul Guillermo Vilas: Settling the score, în regia lui Matías Gueilburt și un an mai târziu apare McEnroe, documentarul lui Barney Douglas, era și cazul ca în 2024 (a mai existat o proiecție specială avant la lettre în cadrul TIFF 2023, for friends only, dar atunci filmul nu era finalizat, încă se mai făcea surf prin arhive) să-și imprime numele pe harta documentarului sportiv și Nasty: the movie. În toate se vede mult din Players-ul lui Anthony Harvey din '79, dar Nasty chiar e foarte proaspăt pentru România (și, așa cum ziceam, setează un precedent). Tudor Giurgiu operează oricum de ceva vreme cu structura americănească de construcție și, dacă până acum îl suspectam că e un simplu artificiu menit să te fure (vezi Libertate filmul), abia acum am înțeles tot sensul din spate. Și e fix la ce mă refeream la început. Când operezi cu datele pentru un documentar, cel mai important, poate mai important chiar (pentru mine) decât datele efective este să umanizezi treaba aia, ca lumea să se poată uita și să simtă. Cu "riscul" de a ajunge film de artă, cu riscul de a hibrida estetic genurile și de a face un melanj confesiv. Doamne, cât de frumos se simte când cineva înțelege și aplică lucrul ăsta, pentru că, la finalul zilei, alegerea asta denotă un respect și pentru carieră, dar și un firesc omenesc. Trebuie să-nțelegem că eroii noștri sunt - deopotrivă - și superoameni, dar și oameni și-atât. Și, poate, în cheia asta, aș avea de remarcat faptul că documentarul de față n-a pus mai deloc accentul pe munca din spate. Electrizant, imprevizibil, Ilie Năstase e un rockstar desăvârșit. Dar suntem cu toții conștienți că a și strâns din dinți muncind o grămadă, oricât de talentat ar fi fost. Ei, asta ni se sugerează destul de bine, doar că documentarul plonjează-n epitoma talentului înnăscut, mai degrabă.
Există un veritabil hook în inserția unor match pointuri în film, sau în fine, în emularea tensiunii prin conținutul sportiv brut. E un fel de legătură cu hazardul, îți dă adrenalină, te hiperstimulează și te face de zece ori mai atent. Acum vreo treișpe ani, Martin Solveig & Dragonette lansau piesa Hello, un remix disperant de catchy, care venea cu un videoclip oficial inedit: un meci de tenis regizat. Cred că de atunci am prins-o pe asta cu inserarea elementului hazard într-un produs. Exact ca atunci când dai drumul la un joc de biliard pe scenă în timpul unui spectacol de teatru, în cadrul lui. Mintea umană e - deopotrivă - și ușor și foarte greu de păcălit. Dar îmi place că documentarul Nasty marșează pe recrearea elementului autentic. Își dorește starea peste poveste, povestea peste datele tehnice concrete. Totul e mult mai teluric și mai frumos așa. Ne este stimulată constant adrenalina, apoi suntem zguduiți în scaune de candoare, de umor, de frânturi de viață, până la urmă, ca și cum povestea s-ar petrece mai întâi senzorial. Extrem de deștept mecanism de construcție.
Chiar și stereotipurile pot funcționa super. De pildă, naturalețea cu care (putem spune) Ion Țiriac "întreprinde" conversații cu oricine, ba chiar și testimoniale. Asta cu "întreprinderi" de conversație e fix genul de glumă-clișeu cu care esențializăm natura lui mereu pragmatică, orientată economic și vizionară. Dacă Nasty este primul model Nike pentru tenis, care a pavat drumul tuturor celorlalți, Țiriac îi este impresar. Cu atât mai frumos cu cât fiecare e conștient de atuurile sale: există momente candide și presărate cu ironie, în care Ion nu poate să-l certe prea tare pe Ilie pentru lipsa pragmatismului financiar, fără cel puțin să-i recunoască meritele "la alt nivel" în tenisul mondial (Ilie Năstase devine primul număr 1 mondial vreodată după introducerea sistemului electronic).
Nasty: the movie, regia Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu se vede în cinematografele din țară (și mi se pare important și recomandabil să nu-l așteptați să apară pe platforme) și va avea parte și de o proiecție specială la ediția 2024 a Festivalului de la Cannes, screening în Séances Spéciales. Mergeți la el cât e cald. Eu știu că e timeless, că peste 100 de ani va avea aceeași valoare. Sau poate chiar mai mare. Dar suntem contemporani cu un fenomen cinematografic și e bine să fim conștienți de treaba asta. Munca din spate e infinit mai multă decât ar părea, dar ea deschide totuși o nișă nouă a filmului documentar biografic cu elemente de dinamică americană în România, de-ți vine să te întrebi: Libra films sau Paramount Pictures? Dar așa cum Fiorillo îl aduce pe Pulcinella în Commedia, noi românii îl avem pe Nasty, acest număr unu care a umplut tenisul mondial de viață și de personalitate și despre care se vorbește și se va mai vorbi cu o fascinație absolută. Aceea de a fi contemporani cu o legendă.
Ar mai fi multe de punctat, dar tot așa cum meciurile prea lungi epuizează, cronicile prea lungi poartă si ele același risc.