În alb şi foarte-foarte negru - 13 Tzameti

Da, poate că este cel mai contrast film alb-negru pe care l-am văzut vreodată. Aproape lipsit de griuri - prezente doar atât cât să nu se piardă imaginea.

De ce?

Pentru că la fel de scindat între alb şi negru este şi nucleul filmului, adică filmul, adică partea lui centrală, în care se desfăşoară incredibilul joc pe viaţă şi pe moarte dintr-o vilă izolată undeva în adâncul unei păduri. O ruletă rusească mult mai sofisticată, cu mai mulţi participanţi, regulament mai complex şi risc în creştere exponenţială. "Jucătorii" sunt, în principiu, voluntari aduşi de principalii participanţi, manageri şi pariori în acelaşi timp. Din momentul când l-a înhăţat echipa, jucătorul nu mai are de ales. Joacă până la moarte - iar moartea, cel puţin în cazul de faţă, are şanse de 13/1; se pomeneşte la un moment dat o partidă din Turcia, cu patruzeci şi doi de jucători, deci 42/1 pentru moartea fiecăruia.

Vila e filmată ca un spaţiu semi-abstract şi profund dement, populată de o faună dezaxată: diverşi declasaţi cu figuri sordide şi varii paporniţe sau serviete diplomat doldora de euro-teancuri. O primă virtute a filmului, frapantă din primul moment când intră în funcţiune: tipologia. Aproape toţi pariorii-manageri-participanţi au chipuri bizar-descompuse, de cetăţeni mijlocii decăzuţi, sugerând funcţionari alcoolici, directori toxicomani, profesori de liceu violatori, patroni de firme mici şi mijlocii furaţi de diverse patimi şi vicii fatale. Sunt urâţi, neraşi, semi-groteşti, parţial joviali, fals prietenoşi, amorţit-cinici, eminamente patibulari şi ucigători. Îşi aduc căţeii umani ca pe nişte pitbulli şi bullterrieri în arena de unde numai unul va mai ieşi, iar euroii curg gârlă.

Fără doar şi poate, campionul distribuţiei este "maestrul de ceremonii", cu mutra sa de o platitudine ca a cartonului presat peste care pluteşte pala demenţei, şi cu răgetele standard-isterice ale instrucţiunilor. Cocoţat pe scăriţă, ca un arbitru de centru la tenis, aminteşte vag, în tuşe groase, de volubilul Rocky din Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, şi e interpretat de Pascal Bognard.

Se mai disting jucătorul obez, care are nevoie de scaun în arenă, pentru că "îi e rău", muierea purie în ţinută sexy care bântuie printre şefi, agenţii de pariuri de la computere, cu chipurile lor uscate aşteptând "atenţia" finală din partea învingătorului, sau subordonatul bărbos care-l ia în primire pe protagonist, cu eticheta-cod "13" în mână.

Cum e filmat acest coşmar?

Bine, admirabil, deşi nu genial. Gela Babluani e vizibil un stilist, dar nu stăpâneşte decât parţial ritmul şi, în genere, viziunea structurală de ansamblu. Secvenţa jocului (ca şi tot filmul, de altfel), este decupată cu o mare măiestrie formală, în compoziţii expresive şi insolite, teribil de dramatice şi, în general, inventive - deşi, din păcate, becul a cărui aprindere va fi semnalul de foc apare mereu la fel, în acelaşi lent travelling învăluitor, cu toate că tensiunea al cărui nucleu e creşte inexorabil. Încadraturile se completează delirant, din tot felul de unghiulaţii, luminile şi umbrele sunt folosite creator, potenţând balanţa tot mai instabilă a vieţii şi a morţii, personajele descrise mai sus fojgăiesc precum libărcile prin multiplele planuri suprapuse ale perspectivei. Din toate aceste motive, ora centrală a filmului 13 negru constituie, categoric, o pagină de cinema autentic, şi îl impune ca pe un film de văzut.

În rest, lucrurile încep să scârţâie.

Am spus deja că nevinovatul bec devenit agent al morţii e filmat mereu la fel. Din păcate, nici finalul perversului joc nu străluceşte, fiind prematur şi anticlimactic. Logica structurală a partidei, precum şi necesităţile dramaturgice, ar fi impus încă o rundă, dacă nu chiar două, după "duel" - başca faptul că rămân de căruţă doi jucători, când totul dădea de înţeles că numai unul singur, câştigătorul, va supravieţui. În acelaşi timp, toată partea post-concurs e dezumflată şi plină de gratuităţi - inclusiv momentul cu reţinerea numărului maşinii, un factor deus ex machina de-a dreptul ostentativ. La fel de neîmplinită e şi prezenţa protagonistului în această parte finală - tânărul inocent, care a fost prins în infernalul mecanism şi a văzut moartea cu ochii de cinci ori într-o noapte, evident traumatizat, îşi poartă drama cu mişcări de marionetă mecanică şi o suferinţă fizionomică de-a dreptul enervantă. Nici o undă de subtilitate, în această întoarcere din cercurile concentrice ale infernului.

Totuşi, porţiunea finală a filmului se susţine prin enorma încărcătură de tensiune acumulată, precum şi prin faptul că încheie liniile epice constituite anterior. Deşi pe alocuri cam simplist, iar în alte privinţe destul de previzibil, finalul rămâne satisfăcător - spre deosebire de introducere, şubredă din toate încheieturile (noroc că nu durează mult). În primele douăzeci de minute, facem cunoştinţă cu Sebastian, tânărul georgian care munceşte în Franţa şi repară acoperişul vecinului. În urma unor incidente generate de toxicomania acestuia (două supradoze, dintre care ultima e şi cea din urmă), tânărul sustrage scrisoarea ce pare să promită o sumă fabuloasă şi care conţine primele instrucţiuni. Pe aceste jaloane e schiţat drumul de la normalitate la oroare, şi din păcate respectivul tronson incipient al filmului nu e împlinit decât parţial. Secvenţele narative şi cele menite să dea semnalul de creştere a tensiunii (supradozele, apariţiile poliţiştilor care-l filează pe vecin, momentele din jurul decesului), sunt aglomerate, pe de o parte lipsite de interludiile respiratorii necesare constituirii oricărei ascensiuni dramatice, iar pe de artă parte insuficient mobilate cu elemente de caracterizare umană. În momentul când Sebastian porneşte în nebuneasca sa aventură, nu-l cunoaştem destul de bine ca să ne implicăm alături de el, aşa că nu ne poartă înainte decât curiozitatea - iar urmăritorii, departe de a percuta, sunt mai degrabă ostentativi (gen: "Atenţie! E ceva necurat la mijloc!")

Dar toate acestea îşi au propriile lor explicaţii. Deşi evitasem orice informaţie despre film înainte de începerea proiecţiei, l-am simţit din primele minute ca pe un debut - iar desfăşurarea sa ulterioară l-a confirmat ca fiind marcat de toate avatarurile unui debut de talent, cu stângăciile sale inerente. Categoric, Babluani are nu numai stil, ci şi vână interioară, şi chiar dacă deocamdată nu s-a ridicat la nivelul lui Sidney Pollack din sus-menţionatul Şi caii se împuşcă..., în orice caz i-a dat clasă lui Cimino, cu melodrama aia searbăd-lungită de Vânătorul de cerbi, care din motive absconse pe mulţi i-a lăsat bujbé de admiraţie - ca să nu mai vorbim de schwarzennegerianul The Running Man, unul dintre cele mai răsuflate kitschuri pompieristice în materie de jocuri ale morţii, reuşind să compromită definitiv romanul onest al lui Richard Bachman (cum îl chema pe-atunci pe Stephen King). Tot din perioada Bachman a lui King datează şi The Long Walk (favoritul meu personal ca joc de-a moartea plus road movie, pe care încă mai aştept să-l văd filmat).

Până una-alta, însă, Gela Babluani şi-a făcut datoria nu numai onest, ci chiar răsunător: site-urile de cinema din vestul Europei îi taxează deja 13-le cu câte patru-cinci stele din cinci, iar cele patru premii internaţionale de anul trecut (inclusiv cele de la TIFF, FIPRESCI şi premiul pentru imagine) îl impun categoric.

16 ianuarie, 2007,
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.