Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Cannes 2003: ediţia Tocqueville


Alex. Leo Şerban

Dilema, iunie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
(a fost o ediţie cu cîntec; acesta e un articol cu dedicaţii)
- colegului Ştefan Vianu*


Greve, afişe şi decoraţiuni interioare

...Şi totul a început printr-o grevă; o grevă care a paralizat Parisul timp de 2 zile, cu metro-dodo, boulot-dodo şi sindicatele-salauds singurele superstaruri (dedicaţie pentru Vintilă Mihăilescu: "minunata" clasă proletară este, în realitate, o clasă pro-letală!). Am pierdut trei rezervări la TGV-uri (toate - anulate), un tren care circula l-am pierdut pentru că la Paris nu circula metroul, taxiurile erau de neatins, ş.a.m.d.... Aşa se face că am pierdut filmul de deschidere, Fanfan la Tulipe (cu Vincent Perez şi Penelope Cruz), şi primul film din competiţie - Ce jour-la, al lui Raoul Ruiz; cu Fanfan-ul lui Krawcyk ştiu că n-am pierdut nimic, dar filmul lui Ruiz vroiam să-l văd (mai ales că, în el, joacă febleţea mea Elsa Zylberstein!).

Ei bine, n-a fost să fie.
După cum n-a fost (chiar) "ediţia Fellini"... Trebuia (s-au împlinit zece ani de la moartea sa), dar a fost - în schimb - o ediţie confuză, de la selecţie la premii şi de la Cinema la politică. Cel mai criticat a fost afişul - et pour cause! Realizat de o artistă care a avut, cîndva, cotă - Jenny Holzer; numele (feminin) cel mai celebru din arta contemporană, alături de Cindy Sherman şi Sophie Calle -, el se prezenta în două variante: litere siclam pe fond argintiu, litere siclam pe fond auriu. Problema a fost că "argintiul", respectiv "auriul" nu apăreau aşa decît dacă înclinai afişul, sau capul, sau toată Croazeta şi priveai nuştiucum printre gene... Asta, una. A doua, textul: "Viva il cinema!" zis-a (cică) marele Federico... Haida-de, vorba celor de la Zurban - cea mai citită publicaţie festivalieră (o dedicaţie specială pentru Henry de Laguerie, tînăr pigiste la revistă, cunoscut în ascensor)-: "Federico Fellini, il n'a jamais rien dit de plus profond?" Întrebare retorică; în cochetul caieţel de însemnări, primit courtesy of de la Festival, sînt o grămadă: "Nu exişti decît prin ceea ce faci" - e prea general poate? "Am pretenţia de-a fi un demiurg" - prea personal? "Doar realismul e vizionar" - prea "teoretic"? "Cinema-ul e o curvă bătrînă care ştie să ofere nenumărate plăceri" - prea "practic"? "Minciuna e inima unui spectacol, iar mie îmi place spectacolul" - prea provocator? Sau (preferatul meu) "Cinema-ul este un mod divin de a-l emula pe Dumnezeu" - prea subversiv, poate?... Nu, s-a rămas la "Viva il Cinema!" (mare, pe 2 rînduri), urmat de "Hommage a Fellini" (mic, dedesubt): mic şi meschin. Cum e posibil - se indigna Nick Roddick, mereu-deliciosul editorialist de la Screen International - "să-l sărbătoreşti pe cineastul cu imaginaţia cea mai colorată din secolul XX cu un poster care seamănă cu Tutunul dăunează grav sănătăţii?" (Acelaşi Roddick îşi încheia ultimul editorial de pe Croazetă cu un top al "somnabilităţii" scaunelor din săli: 1. Lumiere, 2. Debussy, ultimul loc: Noga-Hilton. "Şi n-aş recomanda vizionarea lui Dogville de pe strapontină...")

În plus, Festivalul s-a simţit obligat să-l celebreze şi pe Cocteau - de parcă un singur "greu", într-o ediţie, nu e de-ajuns. Şi cum l-a sărbătorit? Păi, administrativ şi decorativ: cîteva reproduceri după desenele poetului-cineast-dramaturg-romancier-desenator au fost atîrnate, mari, la intrarea în Palat, barul ziariştilor a fost botezat "Milly-la-Forêt", s-au pus pe pereţi cîteva citate, pe mese şerveţele cu celebra semnătură "înstelată", barmanii purtau T-shirturi cu aceeaşi semnătură, cîteva cartoline - şi gata. Dacă Fellini a avut parte de o cvasi-retrospectivă a filmelor sale - în copii restaurate, fireşte -, plus cîteva documentare (eu n-am apucat să văd decît unul, rizibil-rudimentarul Ciao Federico! al lui Gideon Bachmann...), Cocteau s-a văzut redus la ipostaza de "chef-decorateur".

Juriul, apoi. O tradiţie a Cannes-ului face ca, în fiecare an, în juriu, să poţi recunoaşte actori, actriţe, regizori sau scriitori - niciodată şi critici. Criticul Gilles Jacob (care face selecţia Cannes-ului de 25 de ani încoace) nu consideră că cineva din aceeaşi breaslă cu el ar putea face parte din juriul celui mai important festival de film din lume. I se pare firesc ca filmele să fie judecate de - să luăm doar anul acesta - o Meg Ryan sau o frumoasă-indiancă-al-cărei-nume-îmi-scapă (a fost Miss Univers), dar nu şi de crema criticii mondiale. I se pare firesc să-l pună preşedintele juriului pe Patrice Chereau (care este un mare regizor de teatru), dar nu - să zicem - pe David Robinson (care este un mare istoric de film, prezent la Cannes pentru a vorbi despre Chaplin). După cum i se pare firesc să deschidă Festivalul de la Cannes - a doua oară - cu un filmuleţ (documentar) propriu: anul acesta l-am ratat (lucky me!), dar acum 2 ani n-am putut evita o plictiseală de film de montaj cu "istoria Cannes-ului", care montat şi cu ochii închişi ar fi ieşit mai bine...

În aceste condiţii, nici nu mai cred că palmaresul este (doar) rezultatul deciziei unui "juriu meschin" (dedicaţie specială pentru Genua, căci amîndoi îl iubim pe nebunul de von Trier!), ci - pur şi simplu - al unui concurs de împrejurări în care meschinăria decidenţilor, poate invidia (von Trier va pune în scenă Wagner, la Bayreuth, riscînd să arunce în desuetudine "tetralogia Chereau"!), dar mai ales calculele politice fac jocurile. (Şi-apoi, nici nu vreau să mă gîndesc cum ar arăta palmaresul unui juriu prezidat de Lars von Trier...) Danezul a venit la Cannes convins că va "rafla" a doua Palme d'Or (pe care o merită cu prisosinţă, mai ales dacă ne gîndim că un Bille August a obţinut-o de două ori); abil, a stîrnit valuri la conferinţa de presă, a supralicitat şi şi-a făcut numărul jucînd cartea anti-americană (deşi filmul său nu este deloc aşa cum l-au văzut cronicarii din SUA!); numai că, între timp - ghinion -, pe cînd venea el, cătinel, cu caravana de la Copenhaga la Cannes, Chirac l-a sunat pe Bush şi i-a zis, cu voce tremurătoare, "Cher ami", iar Bush l-a asigurat că va reveni în Franţa - ca să mănînce broaşte...

Broaşte, ciocane, nasturi, /căprioare şi iepuraşi/

A (mai) fost, în mod clar, o ediţie a "broaştelor": de la bătrînele americance din irezistibilul desen animat Les tryplettes de Belleville de Sylvain Chomet - care mănîncă supă de broaşte, friptură de broaşte, salată de broaşte iar ca desert, "îngheţată" de broaşte! - şi pînă la scriitoarea britanică de romane poliţiste din filmul lui Francois Ozon Swimming Pool - care pleacă într-o Franţă asociată "copanelor de broască" -, trecînd prin minunatul film al lui Pupi Avati Il cuore altrove - în care familia de croitori papali a unui profesor de latină îl vizitează pe acesta la Bologna, îngrozită să constate că blîndul lor fiu s-a "sofisticat" în asemenea hal încît consumă... broaşte! -, broaştele au fost "meniul zilei" la Cannes... (Dacă ne gîndim că englezii le spun francezilor "the Frogs", chestia ar putea fi luată ca un compliment.) Broaştele, nasturii (cei cusuţi cu rîvnă evlavioasă de croitorii lui Avati, dar şi cei care par să alimenteze trupurile mutante ale lui Neo & Trinity din Matrix Reloaded) şi ciocanele.

Niki şi Flo (sună totuşi mai bine decît Niki Ardelean, colonel în rezervă) este ultimul film al lui Lucian Pintilie, prezentat - cu destul succes - în "Chenzina regizorilor". Scenariul aparţine lui Cristi Puiu şi lui Răzvan Rădulescu, iar actorii principali sînt Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Răzvan Vasilescu, Dorina Chiriac şi Şerban Pavlu. Lăsînd la o parte paradoxul picant că filmul (o comedie gri-spre-neagră) a fost lăudat - pour les mauvaises raisons! - tocmai de L'Humanite, trebuie spus că Pintilie pare să renunţe la pariul formal (cîştigat în După-amiaza unui torţionar) în favoarea unui mesaj direct, bătut în cuie cu barosul: "La Roumanie est foutue" / România e pierdută! Pierdută - pentru că disperată, disperată - pentru că pe tineri îi seceră dorul de ducă, lăsîndu-le bătrînilor doar ciocanul. Actorii sînt excelenţi, replicile sînt mortale - dar filmul (o succesiune de scene statice cu multe dialoguri, dintre care unul - interminabil - despre Antonescu) se complace prea mult într-un naturalism grotesc pentru a fi altceva decît (încă) o şarjă a maestrului Pintilie în războiul său frenetic cu România tuturor delirurilor...

Filmele din Europa de Est şi-au croit cu greu drum la Cannes anul acesta (ca şi anii trecuţi). Joel Chapron - cel mai atent observator al cinematografiilor de aici, alături de veteranul Ron Holloway - remarca, în Le Film francais, prezenţa slabă a peliculelor est-europene în celelalte secţiuni (despre competiţie nici nu poate fi vorba!). Chiar dacă No Man's Land-ul bosniacului Tanovic a triumfat la Cannes în 2001 - o excepţie care confirmă regula -, competiţia rămîne rezervată unor "abonaţi" precum Aleksandr Sokurov; după soporificul tur de forţă a Arcăi ruse, din 2002, acesta a fost prezent în competiţie cu Tată şi fiu... Partea bună este că - cel puţin aparent - Sokurov pare să fi renunţat la programul său "istoric" care ne-a dat, în trecut, fresce indigeste precum Moloch (despre Hitler), Taurus (despre Lenin) sau numita Arcă rusă (despre Rusia ţaristă); partea proastă este că revenirea sa la intimismul formalisto-tarkovskian care l-a făcut celebru (vezi Mamă şi fiu) a produs un film insuportabil şi ridicol - previzibil premiat de FIPRESCI. O relaţie bizară tată-fiu, cu tatăl (f. sexy) "foarte ataşat" de adolescentul său fiu, iar fiul - "aproape îndrăgostit" de tînărul său tată; începutul pare versiunea "art et essai" a unui porno gay, continuarea - pînă am plecat, totuşi, din sală -, un fel de amestec de Leni-Riefenstahl-în-culori-pastel-şi-reclamă-la- desuurile-Calvin-Klein-pe-fundal-de-Skt.-Petersburg...

Încununat cu două premii importante (cel al juriului şi cel pentru interpretare masculină, ex aequo), Uzak al turcului Nuri Bilge Ceylan este - dedicaţie specială pentru Cristi Puiu, care ne-a acuzat pe cei care mergem la Cannes, in corpore, că nu facem decît să copiem din caietele de presă şi să reciclăm cronicile străine - un amestec posac de neorealism obosit şi stilizare a la Angelopoulos; criticii străini au găsit nu-ştiu-ce splendori noi în "surprinderea peisajului urban" - care pe mine nu m-au surprins deloc, din tot filmul nerămînînd decît cu zappingul amuzant al gazdei între un porno şi Călăuza lui Tarkovski, în funcţie de capriciile musafirului care ba ieşea din cameră, ba se-ntorcea... Filmul Samirei Makhmalbaf Panj e asr a primit, iarăşi previzibil, un premiu (dedicaţie specială pentru Tudor Caranfil - singurul critic român care reuşeşte să distingă un film iranian de un altul!), iar Les invasions barbares al canadianului Denys Arcand, mai curînd surprinzător, premiul pentru scenariu şi cel pentru interpretare feminină (dar nimeni nu-şi aminteşte de actriţa din film!); Arcand continuă - aici - mai vechiul său Declinul imperiului american, cu aceeaşi actori 20 ans apres (presque), iar rezultatul este amestecat: filmul are ceva de telefilm, este nobil (atinge probleme morale, politice, vorbeşte despre Moarte etc.), foarte amuzant pe alocuri, dar demonstrativ şi, de fapt, cam gros jucat... A fost, însă, cel mai aplaudat film din competiţie - alături de Il cuore altrove -, după cum cele mai fluierate au fost Les côtelettes al lui Bertrand Blier (într-adevăr groaznic!) şi The Brown Bunny al lui Vincent Gallo - despre care am scris pe LiterNet articolul despre "căprioare şi iepuraşi":-)

Revenirea unui veteran ca Hector Babenco (prin Carandiru, reconstituirea unui episod real din istoria pencitenciarului brazilian), a lui Clint Eastwood (cu Mystic River, cronica academistă a unei drame, superjucată de Sean Penn, dar prilejuindu-le creaţii solide lui Tim Robbins şi Marciei Gay Harden), Andre Techine (cu Les egares - film delicat şi corect şi atît), Michael Haneke (în afara competiţiei cu Le temps du loup, parabolă sumbră a unei umanităţi de după cataclism - splendid filmată, dar confuză şi finalmente ratată), Bertrand Bonello (cel mai lăudat de criticii francezi, pentru insuportabil de pretenţiosul Tiresia) sau trecerea - ca peştele prin apă - a japonezului Kiyoshi Kurosawa (în competiţie cu Akurai Mirai, în care "personajul principal" e un acvariu) nu au produs emoţiile scontate. Din păcate, nici Peter Greenaway - cu The Tulse Luper Suitcases: The Moab Story - nu a reuşit să convingă juriul, deşi ultimul său titlu este unul din cele mai bune din filmografia sa: vizualmente somptuos, intelectualmente "blindat" şi foarte apropiat - ca experiment - de cel-mai-comentat-film-de-la-Cannes, Dogville al lui Lars von Trier...

... asupra căruia voi reveni, ca şi asupra celor mai frumoase filme de la Cannes 2003: Vai e vem - ultimul (postum) Joao Cesar Monteiro - şi Elephant - ultimul (hipnotic) Gus Van Sant.

* Ce ţi-a plăcut cel mai mult de la Cannes? - Dogville ! - Cum, Tocqueville?..."


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Corespondenţă specială de la Cannes 2003 - Palmaresul, Eugenia Voda
 Polonezi, căprioare şi iepuraşi - Cannes 2003, Alex. Leo Şerban
 Cele 3 graţii şi cele 9 capitole - Cannes 2003, Alex. Leo Şerban
 Peisaj cu oarbe, broaşte, adolescenţi rătăciţi şi o dragă fantomă - Cannes 2003, Alex. Leo Şerban
 Cannes 2003 - 16 şi 17 mai, Eugenia Voda
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer