"Teatrul se află într-un impas de vitalitate. Este timpul unei noi structurări, unei infuzii de experienţă a vieţii. Prea mult ne-am obişnuit noi, oamenii de teatru, cu acea relaţie simplă pe care o avem cu un text de teatru, acea relaţie banală cu spectatorul chemat să urmărească un subiect de teatru, iar munca noastră de a realiza o mizanscenă a devenit o rutină comodă." Ceea ce regizorul cu o imaginaţie convulsivă Aureliu Manea spunea în anii '80 este perfect valabil pentru teatrul românesc în 2007. Inerţia de fond, rarefierea de conţinut sînt mai vizibile ca oricînd, deşi avem senzaţia că se întîmplă foarte multe. Rutina de care vorbeşte Manea se simte din ce în ce mai puternic în spectacole care, sub elucubraţia fastului, ascund inutilitatea. De unde ar trebui să vină, pînă la urmă, infuzia de vitalitate? Dintr-un demers de cercetare consecventă a evenimentelor cotidiene care, transpuse în teatru, îi deschid foarte mult zona de acţiune. Marea problemă a teatrului românesc este că el acţionează foarte puţin în interiorul "societăţilor" din vecinătatea lui, că nu îşi investighează extensiile. Această cercetare însă trebuie să fie neapărat consecventă şi pe termen lung. Dacă se începe un program şi se abandonează după o stagiune, cîmpul lui de implantare va fi aproape nul. Ca să ne putem raporta la o structurare, avem nevoie de o coerenţă prospectivă care să dea o dinamică fenomenului teatral. De o coerenţă strategică. Se ia un teatru sau o sală şi i se dă timp de patru ani o direcţie extrem de clară. Spectatorul va şti că în acel spaţiu poate identifica un anumit tip de montări. Avantajul este că, în acest fel, teatrul îşi poate fideliza o felie de public şi că poate ieşi din bîjbîiala curentă. S-a încercat acest lucru la Teatrul Foarte Mic şi, după cum am mai spus de nenumărate ori pînă acum, rezultatul a fost excelent.
Banalizarea relaţiei cu spectatorul vine din neputinţa de a-l mai interesa şi motiva să fie incitat de un teatru care nu i se adresează în nici un fel, care rămîne prizonierul retrogradării. Şi, oricît ar fi de dureros, e mai igienic pentru toată lumea să-ţi iei o pauză cînd te repeţi sau nu mai ai aproape nimic de spus decît să continui cu obstinaţie să faci spectacole închise în cutiuţa lor cu metafore şi absurdisme. În acest moment, teatrul românesc are nevoie de o etică sanitară. Extirparea părţilor letargice e mai necesară decît oricînd.
Transfuzia de vitalism nu e chiar aşa de greu de făcut. Teatrul trebuie să iasă din teatru şi să calce pe asfaltul din jurul lui. Să se stradalizeze. Ce înseamnă asta? E nevoie de cît mai multe spectacole care să ia pulsul realităţii urbane şi, în acelaşi timp, să treacă dincolo de simpla expunere a acestei realităţi. Să o tranşeze şi să o transgreseze, dar nu folosind un limbaj excesiv metaforic. Dacă teatrul acceptă pariul străzii, nu are decît de cîştigat. În timp, dar bine.