Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Dreamers, The

The Dreamers şi cinemateca


Miruna Runcan

Man.In.Fest, martie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca şi mulţi (ori măcar o bună parte) dintre amatorii de film, am ratat The Dreamers anul trecut, cînd a ajuns pe reţeaua românească de distribuţie; mai degrabă nu din reavoinţă, cît dintr-o combinaţie spontană între lipsa de timp şi un soi de... "Iar Bertolucci?!" De parcă m-ar fi dat afară din casă filmele autorului italian, mai ceva ca showurile TV ale lui Dan Negru... Acum, dac-ar fi să-mi recunosc cu sinceritate absurditatea blazată, ar trebui să admit că în sala de cinema n-am mai văzut un Bertolucci dinainte de '89. Nici Ultimul împărat, ori Little Buddha nu mi-au tăiat răsuflarea, dar le-am admirat cu înţelegere şi respect pentru construcţiile lor atît de grandioase, elegante şi, simultan, subtile. Un soi de Spielberg cu biblioteca citită, l-am catalogat eu pe autor, şi am trecut mai departe, ca şi mai deunăzi. Oare ce-o fi fost în mintea mea?, mă întreb, cîtă vreme toate, dar absolute toate cronicile pe care le-am citit la noi (nu şi de-afară, am citit una din Village Voice de-o ticăloşenie rară) erau şi empatice, şi superlative.

În fine, The Dreamers a intrat pe reţeaua DVD şi, mai în joacă, mai în serios, l-am împrumutat la începutul verii. Şi nu-mi mai venea să-l restitui, ca atare l-am revăzut cîteva zile la rînd. Ceea ce, de fapt, îl şi invit pe cititor să experimenteze.

La americani (dar nu numai), filmul e reglementat ca interzis sub 17 ani, ca şi cînd tinerii de sub 17 ani ar avea ceva de aflat dintr-o peliculă în care sunt cîteva cadre de nuditate (feminină şi masculină) şi o dezvirginare în plan complet, de sub un minut. Ce hîdă ipocrizie! Am scris asta dintru început, ca să nu aveţi surprize, nu ca să-i provoc pe făţarnicii pofticioşi.

În fapt, avem de-a face cu un film de-o rară frumuseţe şi profunzime, aiuritor şi totuşi extreme de parcimonios în conţinuturile şi stilistica lui, care mai e şi o ecranizare pe de-asupra, după un roman de Gilbert Adair, care semnează singur singurel (şi aici e iarăşi o deosebire netă în raport cu mainstreamul de peste Atlantic) scenariul.

Pe (cît pot de) scurt: un puşti texan, Matthew (Michael Pit t, excelent - pro memoria: figurant în Finding Forrester, pentru iniţiaţi însă foarte bun şi convingător în Hedwig and the Angry Inch, unde avea rolul secundar cel mai important), dar înjurat de-o parte a presei pur şi simplu fiindcă DiCaprio a refuzat rolul ca să se concentreze pentru Aviator; iar bietul băiat seamănă relativ cu "titanicul" de-un metru jumătate.) ajunge la Paris în primăvara lui 1968, cu o bursă de-un an; însă îşi petrece, ca vrăjit, marea majoritate a timpului la cinema sau la cinematecă, dezvoltînd de aici o adevărată filozofie personală asupra condiţiei de spectator (sau viitor om de film, veţi zice). E prins într-o încleştare de forţe stradale, cu ocazia uneia dintre manifestaţiile pricinuite de demiterea celebrului Henri Langlois, directorul şi fondatorul cinematecii franceze, de către ministrul culturii din epocă, nimeni altul decît ex-comunistul André Malraux. Se lasă agăţat şi adoptat de un cuplu de studenţi de-aceeaşi vîrstă cu el, Isabelle şi Theo (Eva Green şi Louis Garrel) fraţi gemeni născuţi dintr-un tată poet francez celebru şi-o mamă englezoaică. Frenezia ţicnită şi fascinant "franţuzească" a celor doi îl ameţeşte complet pe blondul timid, baza indiscutabilă a triunghiului format fiind amorul necondiţionat pentru filme, din care toţi citează, cot la cot cu regizorul însuşi, cu care toţi se confruntă, pe care toţi le maimuţăresc cu dulceaţă. Numai că, profitînd de lunga vacanţă a părinţilor, gemenii îl mută brusc pe american în propria lor locuinţă, un apartament vast şi uşor coşcovit, înghiţit de cărţi, tipic parizian. Iar aici se dezlănţuie aventura şi se desfăşoară şi cea mai mare parte a filmului.

Gemenii (cu vagă sugestie de siamezi separaţi) au o relaţie semi-incestuoasă, dar complet lipsită de orice urmă de perversitate, un soi de refuz autist de a se rupe de condiţia lor primară, în pofida plăcerii - de data asta destul de perversă - de a flirta, succesiv şi simultan, cu fraierul aparent. Cinema, muzici, cărţi, ideologie dezlănţuită, toate se amestecă şi ameţesc atît eroul cît şi spectatorul, într-un sirop de senzualitate difuză, acaparatoare, în care ambii, şi spectator şi erou, pe cît se străduiesc să-şi facă drum la aer, pe-atît se încurcă într-un păienjeniş de nedescîlcit. Dominanta situaţională (şi climactică) e dată de spontanele quiz-uri pe filme, cu pedepse, din ce în ce mai drastic-crude: Theo pierde la concurs şi e pedepsit să se masturbeze cu ceilalţi de faţă, în genunchi, cu ochii la posterul cu Marlene Dietrich în Îngerul albastru. Apoi pierde Isabelle şi e pedepsită să facă dragoste cu Matthew, în ochii propriului frate (şi e, incredibil, virgină). În fine, nu continuu, ca să vă păstrez şi vouă surprize.

Povestea se termină brutal, în cascadă. Părinţii dau peste cei trei, goi şi adormiţi, după o doză zdravănă de băutură şi iarbă, într-un cort improvizat în mijlocul salonului. Cu toate că cei bătrîni o tulesc cu discreţie, Isabelle înţelege că au fost acolo şi încearcă o sinucidere în grup; doar că istoria, sub forma unui bolovan smuls din pavaj de manifestanţii care tocmai au dat drumul "revoluţiei", le intră pe geam şi-i provoacă la reacţie. Vremea dezbaterii şi iniţierilor adolescentine a trecut, maoistul de apartament, Theo, vrea molotovuri şi sînge; pusă să aleagă între frate şi iubit, Isabelle se adăposteşte şi ea, alături de geamăn, la buza baricadei, în timp ce afurisitul de american, mult mai puţin manipulabil, ba chiar capabil să le strice ciclic socotelile celor doi, refuză premonitoriu marele carnaval care l-a dărîmat pe De Gaulle şi a dat în fiert în Europa. Simultaneitatea de opţiuni între The Vietnam Generation şi Les Rebelles de Soixante Huit se taie net, ca maioneza, dintr-o sprînceană, cam în acelaşi fel cu cea dintre Declaraţia universală a drepturilor omului şi Constituţia americană, cu două secole înainte.

Conţinutistic, filmul e vrăjit şi nostalgic, înfrăţit (evident fără voia lui) cu Les invasions barbares, dar fără umorul acid al celui din urmă, în schimb condus cu o mînă sigură de estetician păcălicios, ca a lui Bertolucci (Care e secondat cu o graţie inestimabilă, în acest caz, de directorul de imagine Fabio Cianchetti şi, mai ales, de excelentul scenograf Jean Rabasse, fără ca întregul să dea senzaţia aceea de opulenţă şi de exhibiţie din alte filme ale autorului.) Bolta cu Ultimul tango la Paris e fină, lipsită de ostentaţie, dar vibrant săgetată într-un cadru cu ploaie la fereastră, cînd picurii par lacrimi pe faţa reflectată a eroului. Tocmai nebunia dinamică de a mixa în timpul diegetic fragmente disparate, "pe stare", din tot soiul de filme, de la mut la nouvelle vague, i-a exasperat pe unii critici; ba chiar, din pricină că actorul fetiş al lui Truffaut, Jean-Pierre Léaud, apare citind manifeste, cînd la vîrsta din '68, cînd la cea de azi, ambele în alb-negru, i-a făcut pe unii să se dea deştepţi, făcînd din The Dreamers un Forrest Gump fără haz.

În realitate (realitatea mea, care însă ar putea fi brutal contrazisă de realitatea unui spectator mai tînăr, care n-are priză la şai'şoptism nici măcar istoric vorbind) filmul este în acelaşi timp o evocare, o profesiune de credinţă şi un soi de rană deschisă-închisă a fostului comunist penitent care e Bertolucci. E un film despre iluzia - splendidă, dar pierdută - a unei libertăţi în care spiritual, credinţa şi libertatea individualizată ar fi putut face corp viu. Dar nu numai că n-a fost să fie aşa, cum cred criptocomuniştii nostalgici, ci nici nu era dat să fie, nu era adevărat să fie aşa. Adevărul filmului, ca şi adevărul eroilor, nu stă în opţiuni, în decizii, cu atît mai puţin în idei şi ideologii (Chaplin versus Keaton, Clapton versus Hendrix, Vietnam versus Alger, Mao versus Nixon, revoluţie permanentă versus democraţie burgheză etc.); ci într-un soi de "lăsare de sine", îmbătată şi fericită, de-o clipire, în care vraja confundării cu celălalt transcende condiţia şi condiţiile.

Pe de altă parte, spectatorului cît de cît profesionist, puzzleul de poveste şi film, film şi viaţă, film din viaţă şi viaţă ca-n filme nu poate să nu-i provoace o juisare delicioasă, rarissimă, ca un vin vechi de treizeci de ani redescoperit accidental în pivniţa unei bunici surde. Sau măcar o curiozitate frenetică şi binecuvîntată, oricît de tînăr şi nepregătit pentru şocuri ar fi. Pot fantaza că, pentru studentul de douăzeci de ani, filmul are un parfum istoric care se îmbucă muşcător cu starea eternă de "douăzeci de ani", cu toate coşurile, exasperările, adrenalina, ratările şi proiectele ei deschise pe un orizont de 180 de grade. Pentru noi, ceilalţi, de dincolo de gardul mileniului, "Freedom was just another word / for nothing left to lose" (Janis Joplin, dacă nu ştiţi la ce mă refer...) se petrece undeva în capul stomacului, ca un pumn în plexul solar, şi are exact gustul... Ei, cum să-i descrii gustul / Proust-ul?...




 Toate articolele despre Dreamers, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Miruna Runcan


Alte articole

 După revoluţie... - The Dreamers, Andrei Creţulescu
 Copiii teribili - The Dreamers, Andrei Gorzo
 Strategia poetului (şi a conformistului). Despre Bertolucci, Alex. Leo Şerban
 The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968, Iulia Blaga
 The Dreamers. Cum să ratezi o revoluţie, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Dreamers, The


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer