Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Flags of Our Fathers

Eroi trişti - Flags of Our Fathers


Andrei Gorzo

Dilema Veche, martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oare există, în cinematograful contemporan mainstream, vreun autor cu o sensibilitate mai autentic-tragică decît a lui Clint Eastwood? Nu sînt sigur. Există autori ca Alejandro González Iñárritu şi Guillermo Arriaga - regizorul, respectiv scenaristul filmului Babel -, care practică un fel de concepţie stahanovistă despre tragedie: pur şi simplu adună la un loc (cu o sîrguinţă vecină cu entuziasmul) cît mai multe cazuri de oameni loviţi de năpastă, de ghinion sau măcar de depresie suicidară; parcă s-ar ambiţiona să depăşească cine ştie ce plan cincinal la suferinţă umană şi viziunea rezultată e, în mod inevitabil, prea scremută ca să fie cu adevărat tragică. În schimb, Eastwood a devenit în ultimii ani cel mai natural cronicar al înfrîngerii, un elegist la fel de neostentativ şi de autentic-american ca Edward Hopper, Bob Dylan sau Raymond Carver, cu un ritm extraordinar de molcom - "un ritm de om bătrîn", cum l-au descris atît admiratorii, cît şi detractorii săi -, care pare să bată la unison cu pulsul celor aflaţi la capătul puterilor.

Nici un alt regizor american nu s-ar fi simţit dator să le dedice un film întreg - Scrisori din Iwo Jima / Letters from Iwo Jima - soldaţilor japonezi căzuţi pe insula aceea în cel de-al doilea război mondial; dar, dincolo de idee, marea frumuseţe a filmului provenea din claritatea cu care capta melodia stinsă a vieţii din ei, peste vuietul principiilor medievale care-i obligau să moară. Cu toată sălbăticia lui, Letters from Iwo Jima e unul dintre cele mai contemplative filme de război făcute vreodată. Şi acum (pe 16 martie 2007) vine filmul său geamăn (turnat în acelaşi timp): Flags of Our Fathers / Steaguri pline de glorie, care spune povestea victoriei americane de la Iwo Jima - mai precis, povestea unei celebre fotografii făcute la Iwo Jima şi transformate în simbol al victoriei americane - şi care reuşeşte să fie încă şi mai trist.

Grosul acţiunii se desfăşoară pe două planuri, trecînd de la unul la altul: bătălia propriu-zisă, culminînd cu momentul în care Joe Rosenthal de la Associated Press şi-a îndreptat aparatul de fotografiat spre şase soldaţi americani care înălţau un steag pe Muntele Suribachi şi, fără să se străduiască, a creat acea alegorie a triumfului (care, după cum ne reaminteşte filmul, era încă departe: bătălia a mai durat o lună); şi turneul efectuat în lunile următoare de trei dintre soldaţii din fotografie (atîţia supravieţuiseră), însărcinaţi să strîngă bani pentru armată reconstituind iar şi iar, pentru publicul din Washington, din New York, din Chicago, momentul înălţării steagului. E clar de la început că cei trei nu se simt prea în largul lor în postura asta - mai ales Ira Hayes (Adam Beach), care, fiind indian, trebuie să răspundă la o groază de complimente ca: "Am auzit că-i omorai pe japonezi cu tomahawkul.". Şi, pe măsură ce se afundă mai adînc în show-biz - alt oraş, altă tribună, altă voce bombastică anunţîndu-i pe "eroii de la Iwo Jima", alt trio de gagici cîntînd "We'll Be Dancing the Victory Polka", altă statuie cu ei şi steagul lor (inclusiv una sculptată în ciocolată), altă arenă, altă mascaradă (culminînd cu escaladarea unui Suribachi de mucava sub un cer iluminat de artificii) -, gloria lor capătă un aer tot mai pronunţat de pierdere şi degradare.

Şi mai e un lucru care iese la iveală încet-încet: steagul înălţat de ei nu fusese primul steag american de pe Iwo Jima; mai existase unul - înălţat ceva mai devreme şi dat jos la ordinul unui ofiţer superior care ţinuse neapărat să-l ia ca suvenir. Dar, chiar şi aşa, soldaţii nu făcuseră nimic ruşinos: luptaseră pe bune la Iwo Jima; se făcuseră utili mergînd în turneul acela. Filmul ne arată clar că nu erau nici impostori, nici măscărici. Nu e un film grosolan-demitizant. Atunci de unde-i vine tristeţea asta profundă, formidabilă? Ea vine din constatarea lui Eastwood că, dacă o imagine poate face cît o mie de cuvinte, asta e şi din cauză că o mie de nuanţe au fost sacrificate. Cu alte cuvinte, Eastwood - el însuşi o imagine iconică - a făcut un film despre incapacitatea imaginii de a reprezenta onest o experienţă precum războiul. Fotografia lui Rosenthal, o capodoperă întîmplătoare de compoziţie clasică, a avut atîta succes pentru că transforma şi bătălia de la Iwo Jima într-o poveste încadrabilă în canoanele narative ale clasicismului: armonie, claritate, ordine. Or cei trei eroi ştiau că Iwo Jima nu fusese o astfel de poveste. Cel mai rău era faptul că nu puteau să spună adevărata poveste - nu pentru că era prea urîtă, ci pentru că (după cum ne arată Eastwood în scenele de bătălie), era varză ca poveste: pur şi simplu merseseră înainte; îşi descărcaseră armele; se aruncaseră la pămînt; unii muriseră, alţii supravieţuiseră - şi unii, şi alţii din întîmplare; sfîrşitul poveştii. Eroii nu se nasc pe cîmpul de luptă, ci în ochii unui public. De aici disconfortul celor trei - senzaţia că sînt mai puţin (dar şi mai mult) decît personajele din fotografie şi neputinţa lor de a articula ce anume sînt. Într-o suită de secvenţe scurte vedem cum, după momentul lor de glorie americană, au reintrat în anonimatul american; e ca şi cum ne-am uita la o fotografie care se şterge. E, probabil, tot ce veţi vedea mai frumos şi mai trist anul acesta.



 Toate articolele despre Flags of Our Fathers


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 War nestins - Flags of Our Fathers, Mircea Toma
 Varianta oficială a bătăliei de la Iwo Jima - Flags of Our Fathers, Iulia Blaga
 Re:gal - Steaguri pline de glorie - Flags of Our Fathers, Alin Ludu Dumbravă
 Iluzia cea mare, Andrei Creţulescu
 Afacerea Steagul - Flags of our Fathers, Loreley Petroiu
 Toate articolele despre Flags of Our Fathers


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer