Nudul anului - Decalaj orar

Despre contribuţia acestui film la evoluţia artei cinematografice nu pot să spun decît un lucru: e inexistentă. În schimb, despre contribuţia sa la arta amorului - amorul dintre Juliette Binoche şi orice cameră de filmare; amorul dintre orice cameră de filmare şi Jean Reno - pot să spun că e remarcabilă. Pentru început, hai să dau în vileag sfîrşitul filmului. Făcînd asta nu comit nici o crimă - Decalaj orar e o comedie romantică, deci nu putea să se termine decît aşa: coborînd din avion la Acapulco, Binoche e ajunsă din urmă de cuvintele de dragoste pe care Jean Reno i le-a înregistrat pe mobil. Noi nu le auzim (în schimb o auzim pe Macy Gray cîntînd), dar înţelegem că sînt foarte multe - în timp ce le ascultă, Binoche pare să străbată sute de kilometri cu maşina. Cînd declaraţia se încheie, Binoche îi ordonă şoferului s-o ducă înapoi la aeroport. E o secvenţă lipsită de suspans, de surprize, de spirit sau de imaginaţie; în plus, e interminabilă. Poanta e că eu nici nu voiam să se termine. La naiba cu spiritul şi cu imaginaţia! Uneori, tot ce vrem de la cinema şi de la viaţă e un prim-plan - cît mai lung - cu Juliette Binoche.

Am mari aşteptări de la orice film cu Binoche: de fiecare dată aştept să mă îndrăgostesc. Nu trecuseră decît vreo trei sferturi de oră din Decalaj orar, cînd am auzit în pieptul meu un zgomot ca la o alunecare de teren, şi am strigat: "Bingo!" Pe ecran, Binoche tocmai îşi dăduse jos machiajul. Dacă nu vi se pare un motiv serios de a te îndrăgosti de cineva, trebuie să aveţi în vedere faptul că Binoche joacă rolul unei cosmeticiene care a cîştigat "premiul Nobel pentru machiaj" şi care, după cum insinuează Jean Reno, "ar avea nevoie de Ajax ca să şi-l dea jos". "Nemachiată, mă simt goală", spune cosmeticiana, şi în cazul acesta, ieşirea ei din toaleta unei camere de hotel (unde presupunem că s-a consumat o teribilă încleştare cu Ajax) este nudul anului. Reno nu vede asta din prima clipă - privirea lui fotografiază mecanic apariţia lui Binoche, apoi o părăseşte -, dar în clipa următoare pînă şi el - posesorul uneia dintre cele mai somnoroase perechi de pleoape din tot cinematograful, de la Robert Mitchum încoace - realizează ce minunăţie a fotografiat. El e un tip care a cucerit SUA cu armele bucătăriei franceze - e deosebit de mîndru de puii lui de baltă -, dar altceva n-a mai cucerit de multă vreme, şi se vede; alergiile şi fobiile lui sînt ca un strat de praf, sau ca zidul de machiaj pe care cosmeticiana l-a ridicat între goliciunea ei şi ochii lumii. Asta înseamnă că au ceva în comun, deşi aparenţele sînt neplăcute pentru amîndoi - el vede o fufă gălăgioasă, ea vede un ciudat antipatic - şi, în plus, el e alergic la cosmetice. Se întîlnesc pe un aeroport paralizat de grevă şi ajung să împartă o cameră de hotel, pentru o noapte. Noaptea durează aproape cît filmul, deci spectatorul are destul timp să cugete serios la cîteva chestiuni de viaţă şi de moarte. Cum reuşeşte Jean Reno să joace un nevrotic şi, în acelaşi timp, să emane cool? Vom vedea sau nu vom vedea sex în acest film? Oare nu există o lege, în cinematografia franceză, care-i obligă pe eroii unei romanţe să facă sex? Oare, în lipsa acestei legi, charisma actorilor va fi de-ajuns ca să ne ţină treji pînă la capătul nopţii?

Filmul n-are nimic de oferit în afară de şarm, dar nu asta e problema lui; problema e că, în cursul nopţii, prin cărniţa şarmului încep să iasă oscioarele unei reţete - gastronomul rătăcitor îşi regăseşte rădăcinile, cosmeticiana renunţă la mască şi îşi găseşte libertatea -, iar banalitatea reţetei, insipiditatea ei, e ca o insultă adusă pedanteriei cu care Reno îşi prezintă puii de baltă, personalităţii pe care încearcă să le-o dea. Şi totuşi, ca să-l parafrazez pe Radu Cosaşu, bănuiesc că n-am venit pe lume pentru a îndepărta pe cineva de la un film cu Juliette Binoche, chiar dacă filmul e o prostie; bănuiesc că am venit pe lume ca să învăţ, din operele complete ale lui Audrey Hepburn, că Dumnezeu chiar i-a creat pe unii dintre noi după chipul şi asemănarea Lui. Sînt zece ani de cînd Hepburn s-a întors în cer, dar Binoche îi ţine locul pe ecrane. Şi în Decalaj orar, cînd îşi dă jos machiajul, rămîne goală.