România Liberă / ianuarie 2002
Binecuvîntată fii, închisoare
Nicolae Mărgineanu montează în aceste zile Binecuvîntată fii, închisoare, ecranizare după cartea lui Nicole Valerie Grossu. Este de departe, spune autorul lui Faimosul paparazzo, cel mai dificil film pe care l-a făcut. De ce, ne spune în interviul de mai jos.

Cartea a apărut, dacă nu mă înşel, în 1976, la Editura franceză Plon, a fost pe urmă reeditată şi tradusă în multe limbi, cu un foarte mare succes. Autoarea, care a fost secretara cabinetului lui Iuliu Maniu, a fost arestată pe 24 august 1949 şi a petrecut patru ani în închisoare fără să fie judecată. Povestea are mai ales un caracter religios, pentru că Nicole Valerie Grossu L-a descoperit pe Dumnezeu în închisoare şi s-a salvat prin credinţă. Sunt de două ori bucuros, o dată pentru că ţineam de multă vreme să fac un film despre detenţia din perioada comunistă, şi apoi pentru că e o şansă foarte rară, dar şi foarte grea, să faci un film cu un caracter atît de spiritual.

De unde a venit ideea ecranizării?

A fost o întîmplare minunată. Citisem în Memoria un fragment din carte, mi-a plăcut mult, apoi am găsit şi cartea în franceză. Din păcate, Nicole Valerie Grossu a murit în 1996, dar am auzit că soţul ei, Sergiu Grossu, trăia la Paris, unde publicase vreme îndelungată revista religioasă Catacombe. Mi-l imaginam ca pe un domn foarte respectabil, care va pune o mulţime de condiţii, aşa că am lăsat puţin deoparte visul ăsta. Tocmai înfiinţasem pe atunci Fundaţia Filmului Românesc şi într-o zi am mers cu Maria (Ploae - n. red.) la un congres al exilului românesc. Acolo l-am cunoscut pe Sergiu Grossu, care mi-a propus să fac un film după Binecuvîntată fii, închisoare. Am rămas paf. Fără Sergiu Grossu nu s-ar fi făcut filmul.

A fost de acord Sergiu Grossu cu Maria Ploae în rolul principal?

Iniţial a privit-o cu oarecare rezervă, însă oricum el mi-a dat de la început libertatea pe care o doream. Chiar mi-e teamă de momentul cînd va vedea filmul, pentru că nu prea a fost de acord cu modificările în scenariu. Sper ca filmul să fie convingător, pentru că atunci va fi toată lumea mulţumită. Iar de Maria am avut efectiv nevoie. Aş fi fost foarte dezarmat fără ea, o spun cu toată sinceritatea. A fost foarte greu, de departe cel mai greu film şi pentru mine, şi pentru ea.

Producţia a întîmpinat probleme?

Nu, am filmat cam două luni şi am avut destul de mult noroc ca pregătire. Am avut şi un coproducător francez, Léo & Cie, reprezentat prin Guy Marian, cu care am colaborat cînd am făcut distribuţia la Gadjo Dillo al lui Tony Gatliff. Cum tot filmul, cu excepţia a două flash-back-uri, se petrece în închisoare, nu am avut multe locaţii. Am filmat în principal la fortul 13 din Jilava, care a devenit în film închisoarea de la Mislea, unde e acum un azil de bătrîni. Fortul 13, chiar dacă nu seamănă cu Mislea, are o atmosferă extraordinar de expresivă. Jilava te sperie, eşti la 20 de metri sub pămînt, e răcoare, e neprimitor. A fost de aceea foarte bine pentru actori. Ne-am plimbat, de exemplu, prin curte şi aproape toate cărămizile aveau nume scrijelite pe ele, majoritatea nume de legionari de prin 1938-40, dar ajungeau pînă la '53-'54. E plină Jilava de amintiri cumplite. Sunt şi acum cîteva camere pline de dosare, nu chiar din perioada aia, dar oricum te cutremură. Noi am simţit nevoia să chemăm un preot în prima zi de filmare, un preot tînăr din Jilava, care a ţinut o slujbă de pomenire a celor dispăruţi. Iar imediat după slujbă, Maria a găsit agăţată de piciorul unui pat metalic o cruciuliţă din vremea aia, împletită din sfoară. Noi am spus că e un semn, am şi promis că n-o să vorbim despre asta. Dar Maria s-a bucurat foarte mult şi chiar a folosit-o în film. Tot la Jilava am găsit celula 24, pe care am folosit-o ca celula de la Malmaison. Am mai filmat la Ovidiu, unde am refăcut o carieră de piatră pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nicole Valerie Grossu a fost la lagărul de la Cernavodă.

Ce actriţe aţi mai folosit?

Victoria Cociaş, Dorina Lazăr (în rol de directoare de închisoare), Ecaterina Nazare. Margareta Pogonat a acceptat să o joace pe Maria Antonescu, într-un rol fără cuvinte, aproape de figuraţie. În prima zi de filmare ne-a spus că şi ea, cînd avea 16 ani, a fost închisă cîteva luni pentru că părinţii săi erau moşieri. Şi Tamara Creţulescu, care a venit pentru Iridenta Moţa, şi-a adus aminte că are un unchi legionar. Vreau să mulţumesc pe această cale multor actriţe - la un moment dat erau aproape 30 care au acceptat să joace chiar roluri fără replică, pentru care nu puteam să iau figuraţie.

Le-aţi supus unei cure de slăbire?

- Cînd citeşti literatură de detenţie şi vezi în ce situaţie de mizerie erau ţinuţi deţinuţii - slăbeau 25-30 kg în cîteva luni -, îţi dai seama că nu poţi face asta cu actorii. Cu Maria vorbisem să slăbească cît mai mult, dar nu puteam să cer asta şi actriţelor cu roluri mai mici. Le-am ales oricum mai slabe. Dar m-am interesat şi am aflat că femeile care aveau o constituţie mai solidă rămîneau aşa şi în închisoare, chiar dacă slăbeau.

Aţi avut un consultant special pentru a face atmosfera cît mai veridică?

- Da, pe Aurora Dumitrescu, o fostă deţinută. Ea a stat tot timpul cu noi la Jilava. Ca să aduc textul mai aproape de înţelegerea tinerilor din zilele noastre (pentru că în carte replica e superbă, dar sună destul de literar), am lucrat cu doi tineri colegi - Cătălin Cocriş şi Tudor Voican. Ei mă ajută acum şi să găsesc finalul, pentru că încă nu am găsit acea secvenţă expresivă potrivită. Cartea se termină cu ieşirea eroinei din închisoare, mai puternică decît a intrat. Dacă reuşim să redăm asta, va fi foarte bine.



Regia: Nicolae Mărgineanu Cu: Maria Ploae, Dorina Lazăr, Ecaterina Nazarie, Victoria Cociaș, Maria Rotaru, Iulia Lazăr, Romanița Ionescu, Mioara Ifrim

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus