Berlinul este invadat de urşi. Dacă ar fi adevăraţi, poate ne-ar oferi senzaţii tari ori ne-ar înveseli. Ne-ar putea deveni prieteni. Dar nu. Ei sunt de ghips (cred), în mărime naturală, pe scuaruri şi trotuare, mititei pe balcoane şi-n vitrine; ei sunt viu coloraţi, adică verzi, albaştri, albi, negri, bordo (n-am văzut încă nici unul maro), în picioare sau aşezaţi, cu braţele-n sus ori stînd în cap, îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi. Puzderie. Oroare. Unii au şi plăcuţe cu numele creatorului şi sponsorului. Berlinala are şi ea, de la început, cum se ştie, ca siglă, un ursuleţ roşu, destul de graţios, numai că anul acesta s-a schimbat genericul festivalului, iar personajul a devenit ceva mai infatuat. Din soare se desprinde o bucată, întîi pulverizată, apoi din pulberile luminoase ia naştere o nouă constelaţie: Ursul Berlinalei!
Pe vremea cînd ursuleţul era modest, Bertrand Tavernier a fost încununat cu unul de aur pentru filmul său Capcana / L'Appat. Nu mai ţin minte cine erau membrii juriului, dar oricum opţiunea lor a fost fluierată zdravăn de presă. Acum este prezent cu Permis de liberă trecere / Laisserz-passer, care la sfîrşitul proiecţiei pentru gazetari a cules aplauze entuziaste. Personal, aş zice: "treaba lor!", pentru că filmul este lung (2 ore şi 50 de minute), cu zeci şi zeci de personaje pierdute pe parcurs, cu zeci şi zeci de întîmplări laterale, care reduc din interesul pentru tema foarte importantă pe care şi-o alesese: compromisul (sub ocupaţie, sub dictatură). Este vorba despre frig, foame, frică (sub presiunea cărora francezii au trăit cîţiva ani, iar noi o jumătate de secol) şi cît accepţi din compromis ca să nu-ţi pierzi demnitatea. Unde este fragilul prag - unde te duce dorinţa de supravieţuire? Tavernier îşi alege două personaje centrale (din păcate, asemănarea fizică dintre interpreţi mai încurcă receptarea), ambele din lumea filmului, legate de studioul Continental, studio german ce făcea filme în Franţa. Eroii săi au existat cu adevărat, iar cartea unuia şi povestirile celuilalt constituie fundamentul scenariului. În pofida faptului că reconstituirea sa are adevăr, că Parisul sub ocupaţie este tulburător recompus, filmul său se diluează constant ca povestirea de tinereţe îndepărtată spusă de un octogenar în faţa unui grup de adolescenţi nerăbdători.
Dacă filmul lui Tom Tykwer ne-a purtat în Heaven, australianul Ivan Sen ne-a dus Beneath Clouds / Sub nori cu filmul său de debut. Deşi doar două personaje sunt focalizate (o adolescentă născută dintr-un tată irlandez şi o mamă aborigenă şi un tînăr aborigen), deşi acestea merg pe un drum aproape pustiu pe întreaga durată a filmului, sub norii lor şi sub privirile noastre, deşi dialogul este minim, serioasele drame legate de apartenenţa la o rasă, la o naţie, la un clan sunt descifrate şi, în bună măsură, înlăturate. Nu-i o peliculă care să aspire la marele palmares, dar juriul special care va da premii pentru prima operă (din competiţia oficială, Panorama, Forum) nu cred să scape din vedere. Acest juriu format din cinci persoane (un regizor, o actriţă, un critic, o producătoare şi o directoare de festival) este o noutate la Berlinală şi ţine de noile direcţii asupra cărora vom mai reveni.
Publicul berlinez mă uimeşte în continuare cu interesul său pentru Berlinală. La 9 şi jumătate seara, un puhoi de lume invada una dintre săli pentru a vedea Excursie şcolară / Klassenfahrt, creaţia unui tînăr, Henner Winkler, avînd ca eroi cîţiva adolescenţi în căutare de dragoste sau de nimic. Deşi filmul este modest (vorbeşte cîte ceva despre degringolada adolescentină), spectatorii au rămas la sfîrşitul proiecţiei pentru discuţia cu realizatorii, deşi bătea miezul nopţii. Bravo lor! Pe cînd şi la noi această formă de sprijinire a producţiei naţionale?