Dragi prieteni, cinefili şi conaţionali, parafrazându-l pe Marc Antoniu din piesa Iulius Cezar de Shakespeare, filmul românesc e din nou onorabil. În momentul în care citiţi aceste rânduri eu mă voi afla pe croazetă, un anonim piticot printre uriaşii cinematografiei şi glamourului mondial. Printre care umblă anul ăsta o tonă de români (care vor fi privaţi de plăcerea referendumului naţional, dar care vor face fapte de vitejii internaţionale).
Au fost ani foarte buni, la care sunt mândru că am fost prezent; 2002: Hanno Höfer, Oleg Mutu şi scurt-metrajul Ajutoare umanitare, Cristian Mungiu cu Occident (în Quinzaine), 2005, Cristi Puiu şi Moartea domnului Lăzărescu (premiu Un certain regard) şi 2006, Cornel Porumboiu (Caméra d'Or pentru A fost sau n-a fost?) şi Cătălin Mitulescu (Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, premiu de interpretare al secţiunii Un certain regard Dorotheea Petre), pe al cărui film sunt trecute numele lui Martin Scorsese şi Wim Wenders. Marfa şi banii a lui Cristi Puiu a deschis drumul (cu tot cu scandalul non-suportului CNC), fiind selecţionat la Cannes în Quinzaine des Realisateurs, în 2001.
Cu aceasta a început seria de nouvelle vague roumain (mie nu-mi place deloc termenul generic de "generaţia aşteptată"), care a făcut lumea să creadă că mai există speranţă pentru filmul românesc. În 2004, Trafic al lui Cătălin Mitulescu a luat Palme d'Or de scurt metraj. Şi tot atunci, Călătorie la oraş, scurt metraj de Corneliu Porumboiu a luat premiu la Cinéfondation. Dar acum suntem şi mai mari, şi mai tari, în competiţii, jurii, ateliere şi retrospective. Şi avem şi pavilion, cu începere de anul trecut. Iar anul acesta vom avea şi petrecere românească, cu surle şi trompete, nu cu două măsline şi un pişcot, ci seara pe plajă, cu sute de invitaţi. Pentru că, da, avem nevoie de promovare. Pe 17 mai 2007, în competiţia oficială, urcă covorul roşu actorii din filmul lui David Fincher, Zodiac, şi cei din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu (descris de insideri ca un fel de Lăzărescu cu avorturi). Ultima dată când un film românesc a fost în Competiţia oficială, s-a întâmplat în 1996, cu Prea târziu al lui Lucian Pintilie. Senatorul escargoţilor, pardon melcilor al lui Mircea Daneliuc, a fost ales să ne reprezinte în 1995. Tot Pintilie, în 1994 a avut O vară de neuitat. Dar marea lui şansă ar fi fost cu Balanţa, care însă a fost prezentată în 1991, în afara competiţiei. Nu tocmai cea mai bună idee. Acum în Atelier-ul festivalului se pregăteşte Un balon în formă de inimă al doilea lung-metraj al lui Cătălin Mitulescu, poate candidat la Cannes-ul de anul viitor. Cristi Puiu este membru de juriu cannez, în secţiunea Un certain regard (asta după ce doar Gopo a mai fost prezent în vreun juriu, şi Mihnea Gheorghiu, la scurt-metraje în 1969) şi aici e selecţionat California Dreamin' (nesfîrşit) al regretatului regizor extrem de tânăr şi promiţător Cristian Nemescu, mort într-un accident de maşină în timpul post-producţiei filmului. În care joacă Armand Assante, vedetă de serie B, dar şi de A, cu toate acestea cel mai important actor străin care apare într-un film românesc, de la vremea coproducţiilor din Buftea din anii 70 pînă azi (Rutger Hauer a jucat în Camera ascunsă a lui Bogdan Dumitrescu în 2003, dar filmul avea finanţare germană, şi anterior Charlotte Rampling, în Asfalt tango al lui Nae Caranfil, dar ea e acum doar un nume de art-house).
Un alt eveniment, de astă dată de retrospectivă, este o proiecţie specială în secţiunea Cannes Classics cu Pădurea spânzuraţilor, restaurat frumos cu suportul fundaţiei World Cinema şi girul lui Scorsese. Este singurul film românesc care a luat premiu de regie la Cannes, în 1965. Ecranizarea lui Liviu Ciulei după Liviu Rebreanu a fost scoasă într-o copie absolut jegoasă, anul trecut pe DVD, acum cred că s-a făcut dreptate şi mi se pare, dincolo de mărturiile trecutului, că promisiunile au început să devină certitudini şi că viitorul poate suna (mai) bine. Asta cel puţin la export. Unde vinurile noastre nu mai sunt renumite demult. Pentru că, în ţară, strugurii sunt încă acrii. À bon entendeur...
Cannes 60 (deuxième souffle): Jours de fête
După cum spuneam mai sus, "În momentul în care citiţi aceste rânduri, eu mă voi afla pe croazetă, un anonim piticot printre uriaşii cinematografiei şi glamourului mondial. Printre care umblă anul ăsta o tonă de români" (despre care am vorbit). Titlul episodului 2 parafrazează filmul lui Jacques Tati, finalmente color (Tati are parte de o căsuţă în Cannes sus pe deal, care e decorată ca în şi de Mon Oncle), pentru că se anunţă o ediţie mai specială, cu festivităţi aniversare somptuoase, cu tone de vedete şi un număr record de reprezentanţi media (10.000). Filmul de deschidere e mai special decât în alte dăţi, nu e nici un mare spectacol hollywoodian, nici francez. My Bluberry Nights, e primul film de limbă engleză al lui Wong Kar-wai, şi reprezintă şi debutul în cinema al cîntăreţei Norah Jones. Alte 22 de filme îşi dispută Palme d'Or. Fie că va fi David Fincher cu Zodiac-ul său, despre asasinul în serie din San Francisco, sau al nostru Cristian Mungiu cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, James Gray (care a mai fost în competiţie în 2000 cu The Yards) cu aşteptata dramă policieră We Own the Night, noul Kusturica (Promite-mi), No Country for Old Men al fraţilor Coen, artistul plastic Julian Schnabel cu al său al treilea film, Fluturele şi scafandrul, Alexandra de Alexander Sokurov, Kim Ki-duk (Breathe), Paranoid Park de Gus Van Sant sau segmentul lui Tarantino din Grindhouse, acum extins (Death Proof).
Afişul, mie personal nu-mi place, parcă ar fi o competiţie de balet, cu varii de la Wong Kar-wai, la Almodóvar la verii Pulp, Bruce Willis şi Samuel L. Jackson, în schimb cel de la Un certain regard e o minune, un fel de scufiţa roşie pentru toţi lupii.
Dar aniversarea celor 60 de ani va fi celebrată în primul rînd, prin scurt-metrajele a 35 cineaşti, favoriţi cannezi, Chacun son cinéma, film-omnibus cu contribuţiile lui Roman Polanski, Zhang Yimou, Andrei Koncealovski, fraţii Coen şi fraţii Dardenne, Lars Von Trier, David Cronenberg, Wim Wenders, Aki Kaurismaki, Claude Lelouch şi chiar legendara recluză, Michael Cimino. Chacun son cinéma, ce titlu mai potrivit?
Acum, ce să zic, după Palme d'Or, orice comentariu e de prisos. E cel mai important eveniment internaţional pentru România de la Revoluţie aka evenimentele din 1989. Pentru români e ca o alfabetizare întîrziată, sau ca accesul la internet pentru un trib de papuaşi. Nu zic de primul pas al omului pe lună, pentru că teoria conspiraţiei zice că el nu s-ar fi produs acolo ci într-un studio hollywoodian. Şi ni l-a produs Cristi Mungiu cu o poveste despre două fete, un avort şi o lumină clipocindă de neon într-un hotel sordid.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, adică exact vârsta fetusului. Descris la modul simplist ca un Lăzărescu feminin, dar mai dur, mai tragic şi mai emoţionant ca filmul lui Cristi Puiu. Filmat în tablouri-secvenţă, virtuos şi pe ecran lat, de Oleg Mutu (Occident, Moartea domnului Lăzărescu). Cu două actriţe excelente (Anamaria Marinca, Laura Vasiliu) şi un bad guy cum filmul românesc n-a avut, domnul Bebe (Vlad Ivanov). După cum se vorbea de el la petrecerea distribuitorului, Wild Bunch, "dur, dur, monsieur Bebe". După două zile monsieur Bebe era detronat de unul din cei mai psihotici asasini de pe ecran, Anton Chigurh (Javier Bardem), bad, bad motherfucker, citez dintr-o cronică, din păcate nu a mea, "o combinaţie între Terminator şi Robert Mitchum în The Night of the Hunter". Acesta bântuie ca o fantomă în No Country for Old Men, noul Joel & Ethan Coen. O revenire la formă, după ultimele 3 comedii inegale şi uşurele, un western modern, cel mai bun Coen zic eu (cu toate că Big Lebowski este unul din filmele mele preferate), şi cel mai aproape de primul lor film, Blood Simple, ecranizare după romanul lui Cormac McCarthy (All the Pretty Horses), pe nedrept omis din palmares. Apoi, peste încă două zile, Tarantino deconstruia genul şi tipologia fatidic, zgomotos şi camp, cu ajutorul lui Kurt Russell aka Stunt Man Mike. Şoferul maşinii din iad din Death Proof, segmentul din Grindhouse extins. Considerat ca un guilty pleasure, dar asumat. Adică not guilty.
Şi iată, am încheiat un triunghi de bad guys. Dar nu şi triunghiul Roumain. Despre care a am avut premoniţii pozitive dinainte de festival (dovadă primul articol din serie, "On parle Roumain"). California Dreamin' (nesfârşit) al lui Cristian Nemescu, a avut parte de cel mai neaşteptat, inedit şi emoţionat moment pentru că nu ne aşteptam să ia premiu la Un Certain Regard, aşa cum au zis cei din juriu, nici ei nu se aşteptau să vrea să i-l dea. Pădurea spânzuraţilor (premiul nostru de regie din 1965), a fost prezentat în Cannes Classics, finalmente restaurat, cu ajutorul fundaţiei lui Scorsese care ne va sprijini şi pentru alte proiecte de restaurare (e încă un work in progress, nefinalizat pînă în 2008). Ghinionul s-a ţinut de Cristi Puiu, membru în juriu la Un certain regard, care s-a retras pentu un deces în familie, şi care a fost înlocuit în prezentarea filmului lui Liviu Ciulei, de Cătălin Mitulescu, în development în Atelierul festivalului cu Un balon în formă de inimă, sperăm în competiţie anul viitor.
Notă de autor vis-à-vis de titlu: Triangle, prezentat hors competition la miezul nopţii, e o demenţă hiperkinetică regizată ultraschizoid la rînd de Tsui Hark, Ringo Lam şi Johnny To.
Cannes 60 (IV): Grand Finale
Acum, ce a mai rămas de povestit. Un roman întreg, 10 zile, şase ore şi 52 de minute, să zicem aleatoriu. Am scris de Palme d'Or şi o să mai scriu (filmul lui Mungiu e acum la TIFF în competiţie şi sigur o să fie premiant, şi lista abia a început), Preferatele mele, dincolo de româneştile 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, şi California Dreamin' sunt No Country for Old Men, noul Joel & Ethan Coen, Le Scafandre et le Papillon, filmul de limbă franceză al lui Julian Schnabel, tripticul "De cealaltă parte" Auf der anderen Seite /The Edge of Heaven de Fatih Akin, segmentul extins din Grindhouse al lui Quentin Tarantino, Death Proof (care nu mai vine la noi la cinema).
Un caz particular este We Own the Night, al treilea film al lui James Gray, o dramă-policier noir, undeva între Scorsese, Cimino şi Friedkin, cu elemente de Carlito's Way al lui De Palma. Grey este continuatorul cinema-ului american clasic din anii 70 (Naşul, Mean Streets, Filiera franceză) şi filmul său e imperfectibil şi cu nuanţe comerciale (de aceea l-a şi cumpărat Sony pentru distribuţie în SUA), inegal, dar fascinant. Primit cu răceală, My Blueberry Nights, primul film de limbă engleză al lui Wong Kar-wai, mi-a plăcut tocmai pentru că nu-mi place atmosfera lui obişnuită şi pentru că se apropia de Wenders şi viziunea lui despre America, Norah Jones, drăguţă şi muzica lui Ry Cooder, excelentă.
Mascota festivalului n-a fost Tarantino cum se aştepta lumea (cu toate că introducerea lui la Rio Bravo a fost mai camp ca filmele lui Uwe Boll), ci Asia Argento în trei filme, sărutându-se cu un rottweiler (în GoGo Tales al lui Ferrara şi pe bune şi live pour la bonne bouche) şi cu sânii uriaşi cât ecranul de la Lumière, făcând sex în secolul XVIII în varianta softcore a Legăturilor primejdioase (Une vieille maîtresse), sau cu Michael Madsen, în scene de junkie love în picaj liber (Boarding Gate al lui Assayas). Frumos, unic, miraculos, U2 live pe covorul roşu, concert improvizat, şi 3D în palat. Filmul aniversar, Chacun son Cinéma, trei minute de cinema, despre cinema, de 33 de regizori, din care Cronenberg e cel mai pesimist, Kitano, Polanski sunt cei mai amuzanţi şi Walter Salles cel mai cantabil.
Aş fi vrut să văd planurile secvenţă ale lui Bela Tarr (Omul din Londra), care au adormit pe toată lumea şi n-am văzut animaţia din Persepolis dar m-a convins ulterior banda desenată că am greşit....cât despre Gus Van Sant (Paranoid Park) am ieşit degrabă, Kusturica (Promite-mi) idem, dar din alte motive. Am râs la suedezul Roy Andersson cu Du Levande / You, the Living (acum Cîntece de la etajul trei şi bombardierele lui Vonnegut), m-am speriat la El Orfanato, un horror spaniol produs de Guillermo Del Toro, am adormit la Control în alb-negru cu Bowie, Iggy şi Joy Division audio, şi m-am distrat la Triangle, o demenţă hiperkinetică regizată ultraschizoid de Tsui Hark, Ringo Lam şi Johnny To. M-am emoţionat pentru filmul românesc, dar m-am emoţionat pentru Suspiria şi Cruising, copii noi, restaurate, motivele de venit la Cannes la fel de mult ca restul festivalului. Şi l-am văzut pe John Wayne venind spre mine, în 3-D, la fel de viguros ca în 1953, când a fost original făcut Hondo. The Duke a împlinit 100 de ani, Cannes a serbat şi aniversarea sa la ediţia 60. Despre care, la cât am scris, nici n-am apucat să menţionez petrecerile. Dar care pot fi povestite la o şuetă de pregătire pentru Cannes 61.
