Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Supremaţia maşinilor - Jaf în stil italian / The Italian Job


Andrei Gorzo

Dilema, septembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ultima dată cînd am avut chef să fur vreo 30 de milioane de dolari în lingouri, dintr-o maşină aflată în mers, la ora de vîrf, nu prea am ştiut ce să fac. Data viitoare voi şti şi pentru asta îi rămîn îndatorat regizorului F. Gary Gray, care, deşi lucrează în domeniul divertismentului, nu neglijează componenta educativă a artei sale, nu ignoră dorinţa noastră de a învăţa ceva dintr-un film – de exemplu, cum să te bagi la metrou fără să plăteşti şi fără să te dai jos de la volanul unui Mini. Ştiam că nu voi pleca dezamăgit; în principiu, dau fuga la orice film care – prin ceva, prin orice – mă duce cu gîndul la Cary Grant, iar numele Gary Gray e suficient de aproape. Ba mai mult, una dintre replicile-cheie ale acestui film, rostită în timpul jafului, este "Stay cool".



Jaf în stil italian este şi titlul unui film britanic din 1969, în care jaful era ticluit de un Noel Coward foarte suav şi dus la bun sfîrşit de un Michael Caine foarte şmecher. "Dus la bun sfîrşit" e, poate, o exagerare, pentru că, după ce-ai văzut filmul, îl vei ţine minte pentru tupeul de a se sfîrşi în felul următor: Caine cu gaşca şi cu prada sînt într-un microbuz; tocmai te pregăteşti să te ridici, felicitîndu-i pentru un jaf atît de reuşit, cînd deodată, microbuzul o ia razna şi, după cîteva secunde, rămîne pe jumătate suspendat deasupra unei prăpăstii; după alte cîteva minute de balans şi de suspans, Caine spune ceva de genul: "Mai ţineţi-vă puţin, băieţi, am o idee genială"; şi aici se termină filmul (nu s-a mai filmat nici o continuare). La vîrsta la care vedeam asta nu ştiam ce-i ăla un final deschis. Între timp am învăţat să respect finalurile de genul ăsta, dar cu o condiţie: să rămînă la locul lor, în filmele cu care se potrivesc. Ce pot ele să facă într-un film de acţiune, altceva decît să enerveze? Răspunsul e: "Stay cool". Publicul din 1969 putea fi suficient de cool încît să guste obrăznicia. Azi, cine şi-ar mai permite aşa ceva?



Remake-ul după Jaf în stil italian e un film de vacanţă, un produs mediu şi un ghid destul de corect al lucrurilor bune şi proaste din filmele de vacanţă care se produc azi la Hollywood. Să începem cu lucrurile proaste: fiinţele umane. Îţi vine să te uiţi în altă parte cînd îi vezi pe scenarişti – bine documentaţi în multe domenii, cum ar fi, de pildă, seifurile (cum sînt făcute, ce trebuie să faci ca să le spargi etc.) – poticnindu-se rău de tot într-o simplă scenă de afecţiune cu un bărbat (Mark Wahlberg) şi o femeie (Charlize Theron). Filmelor de genul ăsta li se reproşează că niciodată nu intră suficient de adînc în apele tulburi ale personalităţii umane, pentru că nu vor să oprească acţiunea; eu le reproşez tocmai faptul că, din cînd în cînd, simt nevoia de a opri acţiunea, ca să dea puţin cu băţul în balta personalităţii umane. Dacă tot nu se pricep la oameni şi la emoţii, n-ar fi mai înţelept să se abţină cu totul de la ele şi să se concentreze pe lucrurile la care se pricep (seifuri, viruşi de computer care le declanşează crize de nervi semafoarelor din Los Angeles, un joc de-a şoarecele şi pisica jucat de o maşină şi un elicopter)? Versiunea din 1969 era, şi ea, complet lipsită de complexitate emoţională, dar nici nu-i simţea lipsa; era prea elegantă ca să se coboare la gesturi banale în direcţia ei. Toată eleganţa remake-ului e concentrată în secvenţele de acţiune şi cred că, în felul lui (asta însemnînd vacanţă, floricele, multiplex), Jaf în stil italian e un film mai graţios decît Chicago. Nu încerc să fiu dificil; ştiu că filmul de acţiune pură, cu dictatura lui descreierată, dar eficientă, pe ecranele lumii, e unul dintre principalii vinovaţi de dispariţia din cinematografe a oamenilor cu ceva scaun la cap şi ceva ani în plus faţă de primii 20. Pe de altă parte, cred că filmul de acţiune e genul în care, de bine, de rău, mai supravieţuieşte cîte ceva din spiritul vechilor genuri hollywoodiene – comedia burlescă şi musical-ul. Uitaţi-vă cu cîtă fantezie şi precizie e orchestrat jaful; uitaţi-vă cît de ageră, de generoasă, de liberă şi de plăcută e mişcarea – pe cît de împiedicat şi de sărac cu duhul e dialogul; şi uitaţi-vă ce ştiu să facă maşinuţele alea – personajele or fi ele bătute în cap, dar Mini-urile au minte şi le merge la maxim.




0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer