Jaf în stil italian este şi titlul unui film britanic din 1969, în care jaful era ticluit de un Noel Coward foarte suav şi dus la bun sfîrşit de un Michael Caine foarte şmecher. "Dus la bun sfîrşit" e, poate, o exagerare, pentru că, după ce-ai văzut filmul, îl vei ţine minte pentru tupeul de a se sfîrşi în felul următor: Caine cu gaşca şi cu prada sînt într-un microbuz; tocmai te pregăteşti să te ridici, felicitîndu-i pentru un jaf atît de reuşit, cînd deodată, microbuzul o ia razna şi, după cîteva secunde, rămîne pe jumătate suspendat deasupra unei prăpăstii; după alte cîteva minute de balans şi de suspans, Caine spune ceva de genul: "Mai ţineţi-vă puţin, băieţi, am o idee genială"; şi aici se termină filmul (nu s-a mai filmat nici o continuare). La vîrsta la care vedeam asta nu ştiam ce-i ăla un final deschis. Între timp am învăţat să respect finalurile de genul ăsta, dar cu o condiţie: să rămînă la locul lor, în filmele cu care se potrivesc. Ce pot ele să facă într-un film de acţiune, altceva decît să enerveze? Răspunsul e: "Stay cool". Publicul din 1969 putea fi suficient de cool încît să guste obrăznicia. Azi, cine şi-ar mai permite aşa ceva?
Remake-ul după Jaf în stil italian e un film de vacanţă, un produs mediu şi un ghid destul de corect al lucrurilor bune şi proaste din filmele de vacanţă care se produc azi la Hollywood. Să începem cu lucrurile proaste: fiinţele umane. Îţi vine să te uiţi în altă parte cînd îi vezi pe scenarişti – bine documentaţi în multe domenii, cum ar fi, de pildă, seifurile (cum sînt făcute, ce trebuie să faci ca să le spargi etc.) – poticnindu-se rău de tot într-o simplă scenă de afecţiune cu un bărbat (Mark Wahlberg) şi o femeie (Charlize Theron). Filmelor de genul ăsta li se reproşează că niciodată nu intră suficient de adînc în apele tulburi ale personalităţii umane, pentru că nu vor să oprească acţiunea; eu le reproşez tocmai faptul că, din cînd în cînd, simt nevoia de a opri acţiunea, ca să dea puţin cu băţul în balta personalităţii umane. Dacă tot nu se pricep la oameni şi la emoţii, n-ar fi mai înţelept să se abţină cu totul de la ele şi să se concentreze pe lucrurile la care se pricep (seifuri, viruşi de computer care le declanşează crize de nervi semafoarelor din Los Angeles, un joc de-a şoarecele şi pisica jucat de o maşină şi un elicopter)? Versiunea din 1969 era, şi ea, complet lipsită de complexitate emoţională, dar nici nu-i simţea lipsa; era prea elegantă ca să se coboare la gesturi banale în direcţia ei. Toată eleganţa remake-ului e concentrată în secvenţele de acţiune şi cred că, în felul lui (asta însemnînd vacanţă, floricele, multiplex), Jaf în stil italian e un film mai graţios decît Chicago. Nu încerc să fiu dificil; ştiu că filmul de acţiune pură, cu dictatura lui descreierată, dar eficientă, pe ecranele lumii, e unul dintre principalii vinovaţi de dispariţia din cinematografe a oamenilor cu ceva scaun la cap şi ceva ani în plus faţă de primii 20. Pe de altă parte, cred că filmul de acţiune e genul în care, de bine, de rău, mai supravieţuieşte cîte ceva din spiritul vechilor genuri hollywoodiene – comedia burlescă şi musical-ul. Uitaţi-vă cu cîtă fantezie şi precizie e orchestrat jaful; uitaţi-vă cît de ageră, de generoasă, de liberă şi de plăcută e mişcarea – pe cît de împiedicat şi de sărac cu duhul e dialogul; şi uitaţi-vă ce ştiu să facă maşinuţele alea – personajele or fi ele bătute în cap, dar Mini-urile au minte şi le merge la maxim.