Sîmbătă, 15 septembrie 2007, în România a început şcoala, şi la Bucureşti, explicarea pe înţelesul românilor a instituţiilor româneşti. Tot o formă de şcoală, dar fără profesori şi sediu. O şcoală în mişcare. Să rezumăm ideea: în cadrul proiectului Spaţiul Public Bucureşti, artistul Daniel Knorr a translatat cele mai respectate patru instituţii româneşti în nişte tramvaie. De sîmbătă, patru tramvaie sînt Biserica Ortodoxă Română, Armata Română, Poliţia Română şi Crucea Roşie.
Tramvaie care merg prin oraş pe traseele clasice, opresc în fiecare staţie. Tramvaie goale care vor geme de călători, într-un oraş căzut sub asaltul reconstrucţiei. Forme goale ca şi instituţiile, forme care respectă cîteva reguli (ale fizicii sau de circulaţie), dar care fără bieţii cetăţeni nu îşi găsesc rostul. Tramvaiele fac trasee, la fel şi instituţiile. Analogiile ar putea continua, cred că Knorr nici nu a insistat atît de mult pe această relaţie. Ci mai degrabă pe surpriza călătorului: să te ducă Poliţia acasă cu numai 1,1 lei? Sau să faci Armata între două staţii, timp în care citeşti ziarul?
Pe la opt seara, sîmbătă, am urcat în tramvaiul BOR. Un aer un pic schimbat, nu mirosea a biserică spăşită. Daniel Knorr a ţinut o mică predică la plecare, nu a trebuit să ne facem cruce, iar şeful de la RATB (antologic pentru întrebarea: "cine e şeful aici la acţiune?" aruncată lui Knorr) a dat drumul la tramvai. Îl urma strîns Armata Română. Ce se vedea de pe geamul maşinăriei prinsă în acest trip artă politică gen? La început, nişte tipi aflaţi între Gara de Nord şi Basarab s-au uitat suspect, apoi pe colţ la gura de metrou cîţiva rockeri tineri ne-au arătat celebrul deget în sus, ca apogeul să-l atingă o nuntă proaspăt ieşită dintr-o biserică statică. Oamenii nu pricepeau ce e cu superoferta asta de tramvai care să-i ţină cu gîndul tot la cele sfinte, cînd ei au de băgat manele şi fripturi.
Knorr a intuit bine cît de goale sînt aceste instituţii, nişte cutii numai bune de pus pe roţi şi plimbat prin lume. Noile "in-stituţii" (da, e corect aşa) măcar sînt simpatice, curate şi costă foarte puţin. Te duc acasă, la muncă, chiar au grijă şi veghează fără a supraveghea. O altă virtute a proiectului knorrian este înţelesul clar pe care îl alocă spaţiului public: zona comună a tuturor indivizilor unei lumi / societăţi, spaţiul lor de întîlnire şi de negociere, acolo unde se depersonalizează ideile fără a atomiza indivizii. Spaţiul unde obiectivitatea trebuie atinsă, iar acelea sînt regulile după care construim o lume politică. Cum regulile la noi încă exclud sau discriminează, tramvaiele nu fac decît să repopularizeze acest cadru destul de fragil al României. Şi tot proiectul se continuă în Cartea de artist, o carte-obiect specială, în care Knorr a documentat şi arhivat spaţiul public, accentul picînd acum pe spaţiu. O carte ca un vechi ierbar, în care artistul a presat obiecte găsite în zonele comune, publice, ale oraşului. O altă funcţie a acestei zone comune e tocmai curăţirea noastră, filtrul care opreşte infestarea prostului din faţă. Cînd mi-au picat obiectele din carte pe jos, m-am şocat. Era o altă faţă a mea, a vecinului şi a lui Traian Băsescu. Aia naşpa, care trebuie lăsată în stradă. Sau nu. Oricum, thanks Knorr, eşti cel mai tare concentrat din Spaţiul Public.
Cartea de autor - cea mai reuşită reprezentare a proiectului
Proiectul Spaţiul Public Bucureşti este obligat să facă şi munca de îndosariere a poveştilor derulate pe această platformă. Pentru acest pas a ales, surprinzător, un format "clasic": cartea. Nu este vorba de cărţi propriu-zise, ci de formate care reiau structura fizică a cărţii. O opţiune interesantă, cît timp un singur nod al reţelei formate e propriu-zis text: piesele Nicoletei Esinencu, şi nici acolo nu vorbim doar de text, dimpotrivă. Apărută la Editura IDEA din Cluj, seria de "cărţi de artist" conţine 7 obiecte, din care pînă astăzi şase au fost deja publicate.
Grupul H.arta a inventat cea mai democratică agendă pe care nu o voi utiliza vreodată. Ar fi păcat să-mi notez porcării lîngă ceea ce se consideră a fi dată importantă din istoria recentă au ba a României: cum TAROM şi-a luat prima amendă pentru discriminare din Ro, cum evreii au fost deportaţi, cum ţiganii au parte numai de probleme şi cum femeile au fost întotdeauna discriminate aici. Ca lecţie alternativă de istorie, agenda asta ar trebui să ajungă deopotrivă la elevi şi la Preşedinţie. Rezultatele s-ar vedea în timp.
Mircea Cantor a făcut o carte cu poze şi ceva text. Textul (fragmente de interviu) repetă obsesiv că oieritul va dispărea din Ro. În paralele, cartea e ilustrată cu screenshoturi din filmul proiectat la ICR, Tăcerea mieilor.
Dan Perjovschi şi-a strîns o parte din noile desene, deci o parte din noile probleme, în cartea Postmodern Ex-Communist. Să nu uităm: Art is free. 8 euros entrance.
Filmul Anettei Mona Chişa şi al Luciei Tkácová, Dialectics of Subjection #4, s-a ascuns între copertele unei cărţi. DVD-ul nu merge citit cu ochelarii, încercaţi cu laserul sau cu ce aveţi prin casă. Oricum merită.
Daniel Knorr s-a întors în anii '80 şi în loc să pună la ierbar celebrele flori de colţ şi alte stupizenii naturale, a preferat o căutare uşoară prin industrialul oraş pentru colecţia de toamnă-iarnă a obiectelor publice. În ediţii unice, Cartea de autor e probabil cea mai reuşită reprezentare a proiectului. Cum au observat şi alţii, mizeria rămîne prin presare pe foaie, iar obiectele se salvează.
Singura carte cu text, aşa cum ştim de la şcoală că trebuie să fie, e A(II) Rh+ a Nicoletei Esinencu, celebră în Ro pentru scandalul cu Fuck You, EU.RO.PA! Mie mi-au plăcut mai mult celelalte texte. Încercaţi Dromomania, spală bine părţile ruşinoase ale minţii.