Bunul-simţ şi prostul gust - 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile

Bunul-simţ românesc te îndeamnă ca la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. M-am dus la premiera filmului lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, relaxat, fără să mă gîndesc la marele premiu cîştigat la Cannes, convins fiind că - după ce-am văzut cam toate celelalte filme ale regizorului - n-am cum să nu asist la un film bun. A fost mai mult de atît, un film de excepţie, care a cîştigat un Palme d'Or într-un mod tot atît de firesc pe cît e şi maniera în care Mungiu îşi spune "povestea". Filmul nu e "despre avort", nu are tezisme, nu face morală civică. Nu critică o stare de fapt, ci doar o expune pînă în cele mai mici detalii, lăsîndu-te să-ţi tragi singur concluziile sau să-ţi formulezi nedumeririle. Un sac plin de concluzii sau nedumeriri.

De un prost gust, perfect românesc, mi se pare să cauţi - cum am citit în presă sau în nenumărate comentarii de pe net - o posibilă aliniere a astrelor prin care să justifici "norocul" ce i-a adus un Palme d'Or lui Mungiu, să crezi că mai degrabă şi-a băgat coada vreo cometă în succesul lui decît că premiul a venit ca rezultatul firesc al valorii.

Nu-i rău să existe discuţiile de chibiţ despre cum ar fi trebuit să arate filmul lui Mungiu ca să-i pară perfect fiecăruia dintre noi. Rău e să crezi că tu ai fi putut să-l realizezi mai bine decît regizorul. E stupid să stai şi să-i cauţi nod în papură, să te întrebi hamletian dacă avea sens sau nu să insişti cu un cadru pe un făt avortat, dacă 4,3,2 a meritat sau nu premiul de la Cannes.

Unele dintre "hibele grave" care i-au fost descoperite filmului dovedesc doar un soi de naivitate a receptorului, nicidecum scăpări ale scenaristului-regizor. Ce s-a întîmplat cu cuţitul pe care Otilia l-a furat din geanta lui Bebe? Ce rost avea să-şi uite Bebe buletinul la recepţie? De ce toate acele nepotriviri cu felul în care credeam noi că o să continue, melodramatic, filmul? ("Să vezi ce-i face Otilia lui Bebe cu cuţitul! Să vezi ce-l prinde poliţia pe Bebe!") Simplu, ca să-ţi ofere un final imprevizibil, trimiţîndu-te către piste false, pentru a întreţine tensiunea de thriller metafizic.

Actriţa Anamaria Marinca susţine senzaţional un întreg film, numai prin expresivitatea feţei, de o forţă pe care am comparat-o - involuntar, chiar în timpul vizionării - cu cea a Giuliettei Masina în La strada lui Fellini. Rolul - unul mare, indiscutabil - îi aparţine. Mulţi însă par să ignore că personajul feminin - unul dintre cele mai complexe din cultura noastră - e creaţia lui Cristian Mungiu.

Mergeţi liniştiţi, fară prejudecăţi inutile şi aşteptări închipuite, la film. Veţi vedea o poveste care o să vă neliniştească.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.