De un prost gust, perfect românesc, mi se pare să cauţi - cum am citit în presă sau în nenumărate comentarii de pe net - o posibilă aliniere a astrelor prin care să justifici "norocul" ce i-a adus un Palme d'Or lui Mungiu, să crezi că mai degrabă şi-a băgat coada vreo cometă în succesul lui decît că premiul a venit ca rezultatul firesc al valorii.
Nu-i rău să existe discuţiile de chibiţ despre cum ar fi trebuit să arate filmul lui Mungiu ca să-i pară perfect fiecăruia dintre noi. Rău e să crezi că tu ai fi putut să-l realizezi mai bine decît regizorul. E stupid să stai şi să-i cauţi nod în papură, să te întrebi hamletian dacă avea sens sau nu să insişti cu un cadru pe un făt avortat, dacă 4,3,2 a meritat sau nu premiul de la Cannes.
Unele dintre "hibele grave" care i-au fost descoperite filmului dovedesc doar un soi de naivitate a receptorului, nicidecum scăpări ale scenaristului-regizor. Ce s-a întîmplat cu cuţitul pe care Otilia l-a furat din geanta lui Bebe? Ce rost avea să-şi uite Bebe buletinul la recepţie? De ce toate acele nepotriviri cu felul în care credeam noi că o să continue, melodramatic, filmul? ("Să vezi ce-i face Otilia lui Bebe cu cuţitul! Să vezi ce-l prinde poliţia pe Bebe!") Simplu, ca să-ţi ofere un final imprevizibil, trimiţîndu-te către piste false, pentru a întreţine tensiunea de thriller metafizic.
Actriţa Anamaria Marinca susţine senzaţional un întreg film, numai prin expresivitatea feţei, de o forţă pe care am comparat-o - involuntar, chiar în timpul vizionării - cu cea a Giuliettei Masina în La strada lui Fellini. Rolul - unul mare, indiscutabil - îi aparţine. Mulţi însă par să ignore că personajul feminin - unul dintre cele mai complexe din cultura noastră - e creaţia lui Cristian Mungiu.
Mergeţi liniştiţi, fară prejudecăţi inutile şi aşteptări închipuite, la film. Veţi vedea o poveste care o să vă neliniştească.