Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Pentru public sau pentru critică?


Oltiţa Cîntec

Observator Cultural, august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Întîlnim des în terminologia comentatorilor culturali expresii de genul "am asistat la un spectacol de public" ori "e o creaţie pentru specialişti". Disputa "pentru public sau pentru critică?" este de dată veche, ea frămîntînd gînditori din toate vremurile, căpătînd diverse accente în funcţie de spiritul epocii. În timpuri în care arta era preocuparea unei grupări restrînse numeric, restricţionate prin educaţie, subiectul era uşor tranşabil, esenţa lui reducîndu-se, în fond, la distincţia popular/cult. Acum, categorisirile de tipul "pentru public sau pentru critică" mi se par uşor pripite, deşi, recunosc, uneori le practic eu însămi (promit să renunţ). Ceea ce vor ele să spună generic despre creaţiile la care fac referire e legat direct de gradul de adresabilitate. De regulă, cînd spui "pentru public", laşi loc ideii că ai de-a face cu un produs uşor accesibil. Cînd, în schimb, mai puţină lume îl digeră estetic, s-ar înţelege că e elitist. Numai că valoarea nu ţine de gradul de popularitate, de numărul de fani, ci de un set mai complicat de criterii axiologice.

În artă, e obligatoriu să te adresezi unui public, fie el unul larg, de amatori de spiritualitate, fie unul restrîns, de iniţiaţi. E axiomatic. În absenţa unui public, chiar minimal, produsele culturale nu-şi ating finalitatea, există în sine, rămîn "de sertar". Rostul produselor culturale e să fie aruncate în lume, să circule, să fie consumate. Spectatorul face parte integrantă din circuitul artei în societate. El e generatorul unui feed back esenţial, care devine liantul între autor şi cei cărora acesta le vorbeşte cu mijloacele artisticului. Ceea ce înseamnă că plierea pe aşteptările auditoriului e mai mult o chestiune de orizont de adresare decît de distincţie netă: public sau critică.

Ultimele decenii au relativizat şi frontiera dintre publicul profan şi publicul specializat. Specialiştii sînt tot public, chiar dacă unul mai incomod, mai pretenţios. Criticii sînt spectatori avizaţi, profesionişti care posedă mai multe repere dintr-un anumit domeniu, au văzut mai multe, au urmărit un anumit autor de-a lungul carierei. Dar şi specialiştii intră în sala de spectacol tot cu gîndul de a se bucura de ceea ce văd acolo. Pînă la un punct, sînt şi ei spectatori ca oricare alţii. Nu se disting prin nimic de ceilalţi. Şi ei sînt sensibilizaţi de ceea ce se petrece la rampă: rîd la comediile reuşite; se întristează la drame; se plictisesc cînd o reprezentaţie trenează. Însă şi publicul, să-i zicem larg, ştie, atunci cînd a decis să intre într-un teatru, că urmează să asiste la o manifestare culturală. Există un mic ritual social obligatoriu ce premerge participarea la un act cultural: o ţinută vestimentară adecvată, o stare sufletească pregătitoare. Neapărat, vine cu cultura generală de-acasă. Ceea ce nu cunoaşte, află din broşurile de sală puse la dispoziţie de realizatori: date despre dramaturg, despre piesă, consideraţii ale artiştilor despre ceea ce au vrut să spună prin noua producţie. La final, în foaier şi în drum spre casă, schimbă cîteva impresii cu companionii. A doua zi, demersul lor analitic continuă cu această "critică neoficială", în conversaţii cu colegii de birou, cu prietenii ori rudele care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. "Ai fost? Ai văzut? Du-te să vezi, merită! Nu merge, pierzi timpul!" De cîţiva ani încoace, a devenit foarte la modă critica de blog. Dacă pînă mai ieri, impresiile se exprimau în cercuri restrînse, în discuţii private, acum sfera lor de circulaţie s-a extins. Graţie internetului, oricine îşi poate posta părerile critice pe blog. Sau se poate implica în opinii de forum. Deşi nu sînt specialişti, unii dintre aceşti comentatori de ocazie ştiu despre ce vorbesc. Observaţiile lor sînt nu numai de bun simţ, ci dovedesc spirit critic şi o cultură specializată embrionară. Ceea ce e plăcut surprinzător la ei e prospeţimea comentariului şi lipsa de prejudecăţi a abordării. Jaloanele lor valorizante trasează un perimetru pur subiectiv, delimitat de atributele "mi-a plăcut" - "nu mi-a plăcut". Sînt spectatori care preferă această critica neoficială. Sau, în orice caz, apelează şi la ea. Chiar dacă dă şi rateuri, are avantajul că e simplă, directă. Interesante sînt dialogurile nespecialiştilor cu specialiştii, comments-urile primilor la articolele celorlalţi. Întrucît, deşi frecvent judecăţile lor vin în opoziţie cu ceea ce crede spectatorul oarecare, criticii "cu patalama" nu-şi pot permite să piardă contactul cu pulsul "marelui" public, fără ca asta să însemne că trebuie să-i facă pe plac. Aportul profesionistului e complicat. Responsabilitatea lui e dublă: trebuie să ierarhizeze la nivel creativ, pe de o parte, şi să orienteze publicul, pe de alta. Să arate ce anume merită consumat spiritual, de ce, cum, să formeze, cu alte cuvinte, gustul, să-l rafineze, să-l menţină la standarde. Cum se aşează o creaţie la... locul ei? Aplicîndu-i cotele de valoare ale domeniului. Evaluînd ce anume şi-a propus autorul să transmită şi în ce măsură a reuşit s-o facă. Comparînd-o cu alte creaţii. Încercînd să vezi ce reprezintă aceasta în evoluţia creatorului. Ce aduce nou. Inovaţia cu greutate estetică, unicitatea sînt cele care dau pondere unei creaţii.

Fără concesii dialectice, orice creaţie ar trebui să aibă mai multe paliere de adresabilitate. Din acest unghi, mai valoroasă este aceea care transmite informaţii şi emoţii cît mai multor categorii de privitori. Fiecare receptor merge cu înţelegerea pînă unde pregătirea personală şi doza de sensibilitate îi permit. Arta care rămîne înţepenită la un singur nivel, fie el unul facil, fie unul prea teoretizant, e din start suferindă. Arată că acela ori aceia care au manufacturat-o n-au fost capabili să se exprime într-o limbă artistică de circulaţie şi au apelat la o limbă moartă. Iar în artă, lipsa de comunicare e cea mai gravă maladie. Cînd artiştii îşi vorbesc doar lor înşişi, traseul estetic e fracturat. Adică lucrarea lor nu e nici pentru public, nici pentru critică!


Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer