Stardust: A fost odată ca niciodată...

N-am scris de Potter, n-am văzut Narnia, nu am citit Eragon (mai vine Dark is Rising), dar îmi aduc aminte de vremea unor basme cu ambiţii mai mari, cu 20 de ani înainte de ecranizarea la Lord of the Rings... Ladyhawke, Willow, Labyrinth, Legend, toate înainte de explozia CGI.

Dar pentru a prezenta Stardust / Pulbere de stele, acest "a fost odată ca niciodată în Wall", un sătuc englezesc care se mărgineşte cu tărâmul fantastic din Stromhold, cel mai nimerit reper este The Princess Bride (1987). Acesta are o reputaţie fabuloasă (adaptare de basm ireverenţios, romanul post-modern al lui William Goldman), dar lipsa de magic şi fantastic e aproape totală, iar în Stardust esenţială. Mi-a plăcut însă afirmaţia regizorului Matthew Vaughn, care a zis că vrea să facă un Princess Bride cu nuanţe de Midnight Run. Deşi influenţe mai pronunţate sunt cele de Monty Python, Jabberwocky, Time Bandits şi nu întâmplător, pentru că Tery Gilliam fusese anunţat iniţial ca regizor. Dar lui Vaughn i-a ieşit un rezultat mai bun ca Fraţii Grimm al lui Gilliam, ceea ce e o performanţă pentru un regizor cu un singur film la activ (Layer Cake). Fostul producător al lui Guy Ritchie a preferat Stardust imensului vehicul Marvel /Fox X-Men 3: The Last Stand şi a fost inspirat. Autorul cărţii (la origine un roman grafic, deşi termenul de poveste ilustrată i-ar face mai multă justiţie), Neil Gaiman i-a opţionat cartea lui Vaughn, care a pus filmul pe picioare la Paramount. Aceştia însă se pare că n-au ştiut să-l marketeze exact, pentru că e un film inteligent, amuzant, romantic şi ireverenţios. Afişul nu e prea atrăgător, chiar banal, iar filmul se adresează mai mult sensibilităţilor europene decât celor americane, deci e un film continental.

Neil Gaiman este unul din numele cel mai faimoase din fantasy (Sandman, Books of magic, American Gods), depăşind graniţele romanelor grafice, dar asta nu-l pune pe linia de best-seller de tip J.K. Rowling sau Dan Brown. Povestea de bază din Stardust este relaţia între un băieţan şi o stea (da, stea de pe cer, care a căzut pe pământ). El este Tristan (Charlie Cox), ea - Yvaine (Claire Danes de la Julieta şi Cosette la steluţă stea). Mai avem un trio de vrăjitoare surori reprezentate în acţiune de Michelle Pfeiffer (cu citate din Vrăjitoarele din Eastwick şi The Witches). În vrăjitoarea Lamia ea face un al doilea rol excelent anul acesta, după cel din Hairspray. Se ştie că rolurile negative sunt cele mai amuzante, iar ea aici e omonimul lui Daryl Van Horne (Jack Nicholson în Eastwick). Mai avem şapte fraţi prinţi (din care trei morţi şi fantome la început), al căror tată este Peter O'Toole (într-o singură scenă mai bun decât în toată Troy) şi a căror soră, Una (Kate Magowan), a fost vrăjită şi întemniţată de o vrăjitoare rea şi hâdă. Pe linia de cameo-uri îi avem pe Rupert Everett, Ricky Gervais, Sienna Miller şi vocea lui Ian McKellen ca povestitor. Şi last but not least, Robert de Niro, care e căpitanul Shakespeare, pirat faimos şi... gay. Nu aş vrea să psihanalizez prestaţia lui De Niro, dar e mai specială decât tot ce a pus pe ecrane în ultimii ani, în afara filmului pe care l-a regizat (The Good Shepherd / Agenţia secretă).

Cu o menţiune specială pentru muzica lui Ilan Eshkeri (cu o temă reminiscentă de cea din Dracula lui Coppola) şi un minus pentru cântecul cheesy de pe genericul final (Take That!), Stardust e un clasic al genului, o poveste minunată, irezistibilă şi cel mai bun fantasy al anului.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.