Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Festivalul Naţional de Teatru: Trei întrebări şi alte trei spectacole


Iulia Popovici

Observator Cultural, noiembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Încă un Festival Naţional de Teatru, lung şi haotic, şi-a dus la capăt existenţa surprinzător de tristă, descurajant de lipsită de acel har pe care tradiţional îl asociem timpului sacru al sărbătorii; din păcate, din uzitata metaforă de "sărbătoare a teatrului românesc", perpetuu şi mecanic asociată festivalului, nu mai rămîne, de la an la an, decît carcasa.

La "ora bilanţului" (alt leit-motiv al momentelor noastre festive), e destul de dificil să-ncerci o schiţare a vieţii scenei româneşti de la o stagiune la alta: cum ai putea-o face cînd noţiunile de an teatral şi an calendaristic ajung interşanjabile, cînd spectacole a căror prezenţă în ediţia anterioară a festivalului fusese refuzată intră pe uşa laterală a nocturnelor, cînd vezi la un loc spectacole din trei ani (şi teatrali, şi calendaristici) şi oricum, dacă nu le-ai văzut altcîndva, ai parte de un continuum fără finaluri sau începuturi, pierdute în alergările între o sală şi alta, graţie tenacelor suprapuneri de reprezentaţie?

Într-o altă ordine de idei, care priveşte mai mult filozofia (ca să nu spun ideologia) Festivalului Naţional de Teatru, există cîteva lucruri care ar trebui cel puţin puse în discuţie, relativizate oarecum în spiritul ecumenic al mestecării lucrurilor înghiţite pe de-a-ntregul. Primul ar fi subiectivitatea absolută (în acea limită a sa vecină cu obiectivitatea alegerii personale) a selecţiei, inevitabilă în condiţiile unui selecţioner unic: asumarea şi, de ce nu, teoretizarea opţiunii ar fi necesară, ba chiar benefică, incluzînd chiar accidentele practice ce fracturează de multe ori alegerea: cutare spectacol ("nominalizat", dar nu selecţionat) n-a mai ajuns în festival din cauză că decorurile i-au rămas pe drum de la ultimul turneu, pentru un altul aducerea la Bucureşti costă prea mult etc.; secretomania (care-a minat şi anul acesta festivalul, începînd cu programul) nu e nici pe departe o virtute, ba chiar, într-o comunitate de dimensiunile liliputane ale lumii teatrale româneşti, încurajează neconstructiv comentariile şi speculaţiile de tot felul.

A doua chestiune are în vedere identificarea criticii autohtone cu singura ei organizaţie de reprezentare – Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (adică AICT) – Secţia Română; dacă dihonia criticilor, cronicarilor, teoreticienilor de teatru de la noi a făcut imposibilă naşterea unei (unor) alternative de "sindicalizare" la AICT, asta nu-nseamnă că e motivată sau îndreptăţită transformarea acestei asociaţii într-o voce de egală forţă cu a UNITER-ului (uniune de creatori şi instituţie de interes public), pînă la a oferi un monopolist Premiu al Criticii la concurenţă cu cele ale acestuia şi la a căpăta o preeminenţă organizatorică în cadrul Festivalului Naţional (asta, lăsînd la o parte amănuntul coincidenţei de anul acesta a festivalului cu un Congres Mondial AICT). Dacă AICT are sau nu funcţie reprezentativă absolută e, totuşi, un subiect de discuţie.

Al treilea – şi ultim – subiect de meditaţie, din punctul meu de vedere, este una din particulele componente ale titlului FNT, mai precis adjectivul "naţional". E probabil mai degrabă un reflex denominativ decît o transcriere conştientă a ariei spectacologice pe care-o reuneşte; şi cu toate astea, e cumva hilară aducerea sub umbrela "naţională" a acestui festival a unor teatre cărora, în virtutea suveranităţii româneşti, li s-a refuzat această particulă, înlocuită cu vag-generosul "de stat": cel mai bun exemplu, Teatrul Maghiar de Stat, contrapartidă a Teatrului Naţional (din Cluj sau Timişoara).

Iar spectacolele teatrelor de limbă maghiară sînt – cred – cele mai constante prezenţe ale Festivalului Naţional de Teatru la ultimile lui (multe) ediţii. Anul trecut, amîndouă producţiile selecţionate – Lecţia lui Victor Ioan Frunză (Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara) şi Flacără albă, flacără neagră (Dybbuk), regia David Zinder (TMS Cluj) au fost nominalizate şi premiate de UNITER (şi AICT), iar spectacolele de anul acesta – Romeo şi Julieta (de la Sfîntu Gheorghe, în regia lui Bocsárdi Lászlo), Play (al lui Tompa Gábor) şi Faust-ul lui Mihai Măniuţiu, ultimele două, de la teatrul din Cluj, sînt şi ele printre cele mai bune montări ale stagiunii trecute.

Unul din cele mai interesante aspecte ale apropierii de aceste spectacole este constatarea că ele sînt rezultatul unor colaborări de facturi diferite, între o trupă de maghiari români formaţi chiar de regizorul cu care lucrează (cazul Romeo şi Julieta), un regizor maghiar din România şi trei actori care, deşi trecuţi printr-o experienţă românească, joacă acum pe scene din Ungaria (Play), şi o echipă a unui teatru maghiar – din Cluj – în regia unui român (Faust). Diferenţa nu o constituie, trebuie spus pentru cei care ar putea interpreta oblic disocierile de mai sus, originea etnică tale quale, ci apartenenţa la ceea ce unii numesc o tradiţie scenică distinctă.

Din acest unghi scria criticul maghiar de teatru Adrienne Darvay Nagy (într-o carte apărută de curînd şi dedicată "interferenţelor scenice româno-ungare" dintre 1989 şi 1999) că "Tompa Gábor continuă înainte de toate tradiţia şcolii regizorale din Bucureşti, în sensul acesta, el este un regizor român."; cel mai probabil însă, apele nu sînt atît de uşor de despărţit. În condiţiile în care teatrul din Ungaria e considerat cam "lipsit de imaginaţie" regizorală (dintr-un analitism extrem), iar cel românesc, strălucitor pînă la a lua ochii din acest punct de vedere, suferă din cauza relativismului şi a lipsei de constanţă în jocul actoricesc, faptul că teatrul de limbă maghiară din România se arată a fi superior ambelor tradiţii scenice e, în fapt, rezultatul extraordinarei lor confluenţe.

Cel mai vizibil e acest lucru, mi se pare, în pentru mine tulburătorul Doktor Faust făcut de Măniuţiu (cu toată persistenţa, întru nimic deranjantă, de altfel, a unor motive măniuţiene recunoscute – cel al dublului sau al mireselor, şi la fel, spaţiul geometric închis – aşa cum e şi în Experimentul Iov, 16 lecţii despre dezastrele amorului carnal, Intrusa); îl cred actoriceşte impecabil şi remarcabil regizoral. Într-un fel, e ironia soartei: la Festivalul Naţional de Teatru "I.L.Caragiale", acesta – dincolo de bariera lingvistică – e spectacolul care mi-a rămas cel mai adînc întipărit în memoria afectivă.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Festivalul (Caragiale) a trecut, ecourile continuă, Ion Parhon
 Ultimele noutăţi din Festival, Redacţia LiterNet


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer