Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Good bye Lenin!

Good bye, Leni...


Alex. Leo Şerban

Ziarul de duminică, decembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
... a titrat săptămînalul parizian - cu simpatii de stînga - Les inrockuptibles necrologul (întîrziat) de la moartea cineastei Leni Riefenstahl: un titlu care prelua tot un titlu - al unui film tot german - care a ieşit cu mare succes şi în Franţa: Good bye, Lenin...

La prima vedere, dincolo de calamburul la îndemînă, nu există nimic similar în cele două poveşti suprapuse: Riefenstahl a fost, cum se ştie, "muza celui de-Al Treilea Reich" (dacă nu chiar a lui Hitler), "cineasta oficială" a regimului nazist - şi, deşi n-a făcut parte din NSDAP, o simpatizantă mai influentă a ideologiei naţional-socialiste decît mulţi membri de rînd ai partidului.

Comedia lui Wolfgang Becker, pe de altă parte, nu este - scrie revista pariziană - decît "un filmuleţ plăcut dar inconsistent" care "reduce cu brio istoria Germaniei de Est la artefactele şi la formalismul său kitsch" (povestea: o femeie, căzută în comă pe vremea RDG, revine la viaţă în actuala RFG; pentru a-i evita un şoc, fiul său montează o întreagă mizanscenă pentru a o face să creadă că Zidul Berlinului nu a căzut).

Chiar şi cei mai virulenţi critici ai lui Riefenstahl sînt nevoiţi să recunoască faptul că documentarele ei de propagandă (Triumful voinţei, 1935, şi Olympia, 1938) constituie un reper în istoria genului, în timp ce "filmuleţul" necunoscutului Becker nu poate spera decît, cel mult, la statutul de "surpriză a verii".

În fine, Germania nazistă, glorificată de Riefenstahl în imagini care rămîn pe retina oricărui cinefil, nu prea are mare lucru în comun cu RDG-ul comunist - oricîte crime ar fi trecute în contul STASI -, măcar şi pentru faptul că, în 50 de ani de dictatură a proletariatului, n-a reuşit să producă nici o capodoperă cinematografică. "Good bye Leni(n)", deci: un simplu joc de cuvinte. La asta se reduce totul?

Pentru parizienii "branchés" de la Les inrocks, aşa s-ar părea. Numai că, jucîndu-se cu vorbele (= cu focul), ei deschid, fără să vrea, o cutie a Pandorei în care Psihanaliza, Istoria şi Politicul fornichează nestingherite... Un ménage à trois ("specialitate" galică!) picant şi revelator.

Ambele poveşti spun de fapt, în profunzime, o istorie comună: aceea a Memoriei. Filmul lui Becker spune povestea unei Memorii în parte pierdute, revenite în prezent - ca o fantomă - ca urmare a unui accident: pentru a o face să creadă că nimic nu s-a schimbat, fiul femeii comatoase este nevoit să pună în scenă acel Trecut; or, Trecutul nu poate fi readus în prezent decît printr-o şedinţă de spiritism sau prin Teatru... Ceea ce face fiul se numeşte Teatru: el pune în scenă Trecutul prin recuzită - un jurnal-surogat de televiziune, cîteva semne distinctive ale kitschului comunist, etc. Filmul Trecutului este rederulat prin Teatru - adică prin iluzie tactilă, "materială"! Este un paradox plin de miez acela că, pentru a invoca Memoria - pentru a redeştepta "bătrîna din pădurea adormită" -, filmul (Good bye, Lenin!) trebuie să se travestească în Teatru: să-i împrumute micile şmecherii pedestre, cele care creează Iluzia prin obiectele din dotare.

În cazul lui Leni Riefenstahl, în schimb, "teatrul" (= mizanscena nazistă) a fost doar punctul de plecare pentru a ajunge la Cinema. Cum? Vom vedea în episodul următor (vezi mai jos).


*****



Mă urmăreşte o imagine: aceea a nonagenarei Leni Riefenstahl privind fascinată - în extraordinarul documentar al lui Ray Müller Leni Riefenstahl: Die Macht der Bilder - montajul unui marş din timpul Congresului de la Nürnberg. "Priviţi!", spunea ea - aproape cu lacrimi în ochi -, "am tăiat exact pe mişcare: un'doi, un'doi..." Chipul ei era sincer, vocea ei era emoţionată; cortegiul cazon nu (mai) era decît cadenţă şi plastică.

... Die Macht der Bilder. "Puterea imaginilor". Ingenuitatea bătrînei cineaste poate părea un semn de cinism sau de senilitate. Dar eu cred că e sinceră; pentru ea, lucrurile acelea nu mai avea decît o consistenţă - şi nici-o consecinţă: al Treilea Reich devenise Artă!

Cum se poate întîmpla o asemenea "blasfemie"? Simplu: e nevoie de talent. Nu, mai mult: de geniu. Dacă Leni Riefenstahl ar fi fost "doar" talentată, ar fi fost uitată - şi, odată cu ea, uitate i-ar fi fost multe... Dar ea a avut geniu, în condiţiile în care era femeie, era frumoasă şi era fascistă (pace Leni, ştiu că n-ai admis-o niciodată - dar trebuie să recunoşti că poţi fi fascist şi fără să-ţi dai seama; apropo: acolo Sus, cum stau cu fascismul?...). Era fascistă fără carnet de partid. Nu "nazistă" - fascistă. Susan Sontag a găsit "fascism" chiar şi în arta ei - ceea ce e-o exagerare şi o stupiditate: Leni nu e mai "fascistă" ca artistă decît a fost Michelangelo! Dar ea a reuşit un lucru tulburător, profund neliniştitor: a făcut ca nazismul lui Hitler - discursurile, marşurile şi toate celelalte - să fie glamorous. Le-a făcut seducătoare - cum şi erau, de altfel, doar că lucrul acesta nu trebuie spus; doar că, dacă nu e spus, nu poate fi - nu va fi, niciodată - înţeles.

În ce constă "seducţia" nazismului - şi, prin extensie, seducţia cinematografului semnat "Leni Riefenstahl"?
Aş spune, scurt: în Teatru. Marşurile, olimpiadele şi toate celelalte sînt o apoteoză a punerii în scenă la mega-scară. Poate că faraonii, perşii şi romanii au atins aceleaşi proporţii în materie de mizanscenă - doar că, din păcate, pe vremurile acelea nu exista cinematograf... Seducţia (durabilă; vezi - în acest sens - analiza aceleiaşi Sontag apropo de glamour-ul uniformelor SS în jocurile S&M şi - apropo de S&M - această definiţie: "S&M este Erosul ca Teatru") e dată de camera de filmat - care măreşte, apropie, face să strălucească! Bigger, closer & shinier: o posibilă definiţie a Cinematografului (a celui al lui Riefenstahl, în orice caz!). Leni Riefenstahl este mare pentru că a luat Teatrul celui de-al Treilea Reich şi l-a transformat în Cinema. Teatrul: uniformele, căştile, salutul şi mărşăluirea cazonă. Cinema-ul: close-up pe uniforme, chipuri şi căşti, travelling pe salutul colectiv, montaj cadenţat al marşului...

Este îndreptăţit să ne întrebăm: ce face, pînă la urmă, specificitatea Cinematografului (în raport cu Teatrul, mai ales)? Cinematograful lui Leni Riefenstahl ne poate da un răspuns. E suficient să te uiţi la el fără ură şi părtinire - acolo ai totul: o trupă ce tropăie la unison, în faţa lui Hitler... E teatru? Da. E cinema? Mai mult decît teatru. De ce? Pentru că - priviţi! Cum spunea Godard, "dovada" este în montaj. Iar această "dovadă" poate fi fascistă - ea este, înainte de orice, fascinantă. Estetic fascinantă!

"Bătrîna nedemnă" avea dreptate să se uite, cu ochii în lacrimi, la imaginile ei; puterea lor este neştirbită.





 Toate articolele despre Good bye Lenin!
Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Good bye Lenin! - Minciuna ca respiraţie, Marius Dobrin


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer