Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  No Country for Old Men

Vînători - No Country for Old Men


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În romanul său din 2005, No Country for Old Men, marele scriitor american Cormac McCarthy încearcă să facă literatură vizionară din reţetarul thriller-ului de duzină. Formula thriller-ească folosită de el e una arhicunoscută - un tip descoperă o valiză cu bani şi fuge cu ea, urmărit de mai mulţi vînători -, dar viziunea lui e una mitică, flamboaiant-obscurantistă, în care toţi oamenii sînt vînători, sortiţi să se vîneze unii pe alţii pînă la Judecata de Apoi, într-o lume pe care Dumnezeu pare s-o ignore, dar pe care diavolul încă se mai oboseşte s-o viziteze în persoană.

Performanţa lui McCarthy nu constă în faptul că umflă la modul ăsta o poveste fumată, ci în faptul că nu prea lasă cititorul să-l prindă că o umflă: nu-şi încarcă proza, nu retorizează cabotin. Proza lui e la fel de epurată şi de externalistă ca a unui scenariu hollywoodian - e genul de proză pe care cititorul e tentat s-o numească "simplă" şi "realistă". De fapt e foarte stilizată: fiecare paragraf e un bloc sculptat cu artă, în care fiecare propoziţie scurtă, "de acţiune", e gravată ca o poruncă biblică, şi multe dintre efectele speciale ale lui McCarthy (de exemplu, sugestiile privind posibilul caracter supranatural al unuia dintre vînători) sînt extrem de subtile. E un mare stilist. În acelaşi timp, este şi un cabotin. Gestul sec, din poignet, cu care îşi elimină personajul principal - nu într-o înfruntare finală, ci în culise - e cabotinaj macho-existenţialist. E menit să afirme definitiv credinţa autorului în legea violenţei eterne (atît de implacabilă încît, iată, s-a aplicat chiar şi în absenţa lui), dar afirmaţia sună a gol şi atrage atenţia asupra faptului că, în pofida elegantei pantomime metafizice a lui McCarthy, lumea acestui roman nu e guvernată atît de legile violenţei eterne, cît de legile thriller-ului comercial. Aceste legi îl fac pe erou să comită iniţial un AFS sau Act Foarte Stupid, astfel încît urmărirea să poată începe, şi tot aceste legi (nicidecum unele supranaturale) îl fac invincibil pe principalul său urmăritor. Pe ultima sută de metri a poveştii, McCarthy încearcă să-i consolideze stratul metafizic printr-o lungă scenă de conversaţie, între un şerif şi bătrînul său unchi, pe tema Războiului. Acţiunea e plasată în Texasul anului 1980, astfel încît personajele principale să fi luptat unele în Vietnam, altele în al doilea război mondial, iar memoria lor de familie să se întindă cu uşurinţă pînă la primul război şi chiar pînă la războaiele cu indienii. Dar stratul metafizic rămîne subţire - oasele banalelor convenţiilor thriller-eşti ies din el.

Ecranizarea fraţilor Coen repetă o parte din succesele cărţii, fără a-i rezolva problemele. Prima oră de urmărire e foarte pasionantă. Coenii sînt îndeajuns de buni încît să ştie că un lucru îndeajuns de bun trebuie lăsat în pace, aşa că lasă cartea să le servească drept scenariu, mulţumindu-se să amplifice suspansul în cîteva locuri. Practic nu există muzică; concentraţi mereu pe următoarea mişcare necesară supravieţuirii, respectiv distrugerii, vînatul (Josh Brolin) şi vînătorul (Javier Bardem) sînt adesea învăluiţi într-o tăcere aproape monastică, aşa cum nu prea s-a mai auzit într-un thriller de la Jean-Pierre Melville încoace. Bardem e foarte bun în rolul lui Chigurh, vînătorul supranatural de invulnerabil. Mişcările lui au o blîndeţe care le face cu atît mai sinistre, iar vocea lui adîncă amplifică sunetul tăcerii care se face în jurul lui. Urmîndu-şi vechea pasiune pentru detalii cîş, Coenii l-au căptuşit cu o freză potenţial ridicolă, dar, cu sau fără pleată, Chigurh numai ridicol nu e. Din păcate nu are nici cine ştie ce realitate - fizică sau metafizică. Impasibilitatea cu care se repară singur după o bătălie, într-o cameră de motel, aminteşte de a Terminatorului, însă Terminatorul avea o realitate în convenţia lui, în timp ce Chigurh e la mijloc între convenţia thriller-ului şi un altceva pe care filmul nu reuşeşte să-l evoce cu destulă putere, între un terminator de duzină şi un înger exterminator fără destul context metafizic. Oricît de neconvingătoare ar fi metafizica lui McCarthy, ea reiese din carte; din film nu reiese (Coenii taie grosul conversaţiei dintre şerif şi unchiul său), drept care eliminarea nonşalantă a eroului pare un artificiu teribilist, fără semnificaţie. Aceeaşi senzaţie de artificial am avut-o la sfîrşit, cînd Chigurh comite o crimă atît de gratuită, atît de malefică, încît mă aşteptam să mă înfioare. Pe hîrtie m-a înfiorat; senzaţia de artificial m-a lovit abia după ce-am închis cartea. Proza lui McCarthy, care reuşeşte să evoce cadenţele Bibliei fără să pară că le caută, simulează cu succes un fel de simplitate adîncă, de care stilul Coenilor, cu compoziţiile lui studiate, academice, rămîne foarte departe.



 Toate articolele despre No Country for Old Men


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 No Country For Old Men - cartea şi filmul, Dominic Negrici
 Miniaturi - No Country for Old Men, Alin Ludu Dumbravă
 Pur sânge - No Country for Old Men, Andrei Creţulescu
 Despre monştri şi lipsa de speranţă - No Country for Old Men, Carmen Mezincescu
 Tragedie în ţara cowboyşilor - No Country for Old Men, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre No Country for Old Men


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer