Revitalizarea cinematografului de aventuri - Casino Royale

După o pre-producţie arhiplină de tot soiul de polemici, care mai de care mai panicarde şi / sau mai neavenite (Cine mai vrea Bond? De ce un blond? etc.), Bondul cu numărul 21 s-a dovedit a fi o gură de aer proaspăt într-o franciză cam îmbătrânită. Inteligent, Casino Royale s-a rupt, practic, complet de trecutul apropiat şi a preferat să se întoarcă la origini, pentru a aduce în faţa publicului prima aventură a agentului, iar subiectul îl legitimizează pe 007 atât în ceea ce-i priveşte dreptul de a ucide cât şi în ceea ce priveşte atitudinea sexistă. 007 este o maşină de ucis, o brută în costum, a blunt instrument care, surpriză, suferă şi sângerează - şi de aceea noul Casino Royale nu numai că funcţionează de minune, dar reuşeşte să readucă pe linia de plutire o franciză (cândva) sinonimă cu însuşi cinematograful de aventuri.

Dar filmul îşi doreşte (şi reuşeşte) să se ridice asupra genului. Regia fluidă (inexistentă la ultimii Bonzi, de exemplu), tragica poveste de dragoste din centru (inspirată de celălalt Bond cu adevărat subestimat - On Her Majesty's Secret Service - şi susţinută minunat de vulnerabilitatea Evei Green), şarmul unui negativ mai puţin plat decât anteriorii, Le Chiffre (impecabil Mads Mikkelsen, impotent şi torţionar) şi siguranţa lui Craig, care îşi face timp să-şi sfideze deopotrivă detractorii reali şi adversarii din film, cu savoir-faire-ul unuia care cu aşa ceva s-a ocupat toată viaţa sunt numai câteva dintre argumente.