În perioade de turbulenţe politice, horror-ul are obiceiul recurent de a deveni purtător de mesaj şi mediul privilegiat pentru a exterioriza furii şi nemulţumiri altminteri greu de susţinut ori făcut palpabile. Iar America actuală exact acolo e, deci n-ar trebui să ne mire valul de pelicule de gen ce încearcă să ascundă în spatele a tot soiul de monştri şi dezastre iritarea cu privire la chestiuni arzătoare cu care cinema-ul mainstream, dincolo de cîteva vîrfuri angajate, nu prea ştie să trateze.
Aşa şi cu The Mist, nouă şi neliniştitoare adaptare a unei novella de Stephen King, realizată de un specialist al transpunerilor pe peliculă a celui mai popular scriitor de gen american - Frank Darabont, care a semnat în trecut şi The Shawshank Redemption şi The Green Mile. Acum, cu turbare şi fără pic de subtilitate (dar în horror asta nu e neapărat un defect!), ni se serveşte o alegorie doar vag deghizată ce opune clar raţiunea fundamentalismului. Fundal? Un orăşel anonim din Maine, aflat în zona unei secrete şi dubioase baze militare şi care se trezeşte într-o bună zi, după o mare furtună, înghiţit de o foarte groasă şi stranie ceaţă în care, vorba unui personaj, "e ceva". Şi nu binevoitor, ba chiar dimpotrivă.
Durează pînă să dăm cu ochii de ceva-urile cu pricina, cu tentaculele, colţii şi celelalte dotări letal/înspăimîntătoare şi filmul foloseşte acel interval pentru a-şi delimita perimetrul în care se va desfăşura grosul istoriei şi, la fel de clar, taberele. Locul e supermarketul în care s-au adunat destui concetăţeni chitiţi să strîngă grabnic provizii pentru cazul în care furtuna ar continua şi în care se văd blocaţi o dată ce negura a învăluit tot peisajul înconjurător şi ni/li s-au oferit nişte indicii clare cu privire la încotro duce încercarea de a merge prin ea. Drept care, se ajunge la conflictul de viziuni: între nebuna bigotă locală (o minunată Marcia Gay Harden) care nu pregetă să anunţe sentenţios că a venit apocalipsa ca plată pentru toate păcatele şi reuşeşte să îi coaguleze, treptat, în jurul ei pe cei mai slabi de înger şi raţionaliştii care militează, firesc pentru păstrarea calmului şi lucidităţii şi găsirea unor soluţii de a rezista asaltului creaturilor şi, pe cale de consecinţă, de a supravieţui. În această a doua tabără se află şi protagoniştii - tatăl de familie (Thomas Jane) însoţit de înspăimîntatul copil pe care trebuie să-l protejeze şi liniştească. Panica şi demenţa cresc, simultan cu ameninţarea şi, ca în toate horror-urile cu mesaj, pericolul e la fel de mare înăuntru ca şi afară.
Nu e greu să îţi imaginezi ce l-a mînat pe Darabont spre poveste sau ce l-a făcut să împartă atît de maniheist mulţimea. Şi, deşi e tarat de mai toate poncifele seriei B - de la previzibilitate şi antagonisme & simbolistică simpliste la erori stupide, dialoguri lemnoase şi răsturnări spectaculoase, există în The Mist un soi de negativism feroce, accentuat pe finalul 100% feel-bad (şi diferit de cel al lui King), care îţi dă de gîndit, lipsit fiind de naivitatea liberalismului hollywoodian şi falsitatea sfîrşiturilor ce promit vreun soi de salvare. Rezultatul e un film nici pe departe perfect, mare ori important, dar neliniştitor şi nihilist, fără urmă de iluzii în privinţa umanităţii şi a calităţilor sale în situaţii de criză.