Echipa Danemarcei, la minutul 38 - TIFF 2008

Ştiu, nu sînt chiar atît de ageamiu într-ale fotbalului. Danemarca n-a prins un loc la Europenele din vara asta, dar s-a calificat, în schimb, cu un număr record de filme în selecţia celei de-a şaptea ediţii a TIFF-ului. Nu ştiu cît de mult îi poate încălzi pe suporterii danezi vestea asta şi, la drept vorbind, nici că-mi pasă. Măcar se poate conta pe prezenţa la Cluj a cît mai multor regizori şi actori legaţi de filmele cu pricina, că nu prea mai au nicio scuză să lipsească. Nu neapărat Lars von Trier, care habar n-am dacă se uită la fotbal - el pur şi simplu nu călătoreşte foarte des. Şi mai e şi deprimat, dacă stai să-i citeşti interviurile recente.

Numele lui von Trier însă nu va lipsi de la TIFF, chit că de la The Boss of It All încoace n-a mai regizat nici un lungmetraj. El poate fi găsit pe genericul filmului Eric Nietzsche The Early Years Part 1, unde figurează pe post de scenarist. Pentru cine poate nu ştie, Eric Nietzsche e un pseudonim al autorului danez, drept care scenariul acestui film ascunde adînci rădăcini autobiografice. Mai mult, actorul care-l interpretează pe aşa-numitul Eric seamănă frapant cu adolescentul von Trier, şi e de presupus că multe dintre episoadele absurde ale poveştii sînt trase din realitate. Eric Nietzsche e, de fapt, cronica primilor ani de studenţie ai unui june naiv pasionat de cinema, care e acceptat din greşeală la Academia de Film daneză, şi funcţionează perfect ca satiră despre mediul universitar cinematografic şi procedurile nu tocmai ortodoxe care-l guvernează. O lume măcinată de rivalităţi vitriolante, în care studenţii se cred autori înainte de a fi tras un singur cadru, iar profesorii sînt nişte tirani jalnici care n-au mai făcut un film decent de o veşnicie.

Selecţia daneză de la TIFF va mai include, printre altele: Go in Peace, Jamil!, cîştigătorul marelui premiu la Festivalul de la Rotterdam din acest an, o poveste intensă despre rivalitatea de moarte dintre două comunităţi musulmane din Copenhaga, prinse într-un vîrtej de "crime din onoare" în lanţ; Fighter, o dramă kung-fu în care eroina are 16 ani, provine dintr-o familie musulmană şi e pasionată de arte marţiale - dar cum nu se poate mai departe de un Karate Kid, să zicem, pentru că scenele de luptă, impecabil coregrafiate, nu sînt decît un pretext pentru o poveste în care ciocnirea între civilizaţii e mai violentă decît un lat de palmă la jugulară; un thriller politic scris la milimetru, What No One Knows, cumva în vîna lui King's Game, arătat acum cîţiva ani la TIFF, dar mai negru şi lipsit de compromisuri; şi nu în ultimul rînd, un neo-noir postmodern, Just Another Love Story, regizat de consacratul Ole Bornedal, în care luxurianţa narativă şi turul stilistic de forţă nu e egalat decît de doza contagioasă de implauzibil şi revelaţia de pe ultima sută de metri.

Şi totuşi, ce se întîmplă la minutul 38? Pentru asta, trebuie să vedeţi Daisy Diamond, oricît de dulceag vi se va părea afişul, pe care o mamă îşi strînge bebeluşul tandru la piept. Nu e nimic dulceag în decăderea morală a unei tinere mame care-şi doreşte cu disperare să devină actriţă şi care eşuează cu fiecare nouă audiţie pe care o dă. Situaţia devine cu atît mai incitantă cu cît îţi dai seama că lucrurile pe care le vezi şi pe care le crezi reale nu sînt, de fapt, decît nişte audiţii, pentru ca apoi să realizezi, la loc, că ele sînt cum nu se poate mai reale. Că propriii tăi părinţi, de pildă, nu sînt decît nişte actori chemaţi la aceeaşi probă cu tine. La Festivalul de la San Sebastian, unde acest film a fost arătat în premieră, 50 de femei pe tocuri au părăsit sala la minutul 39, pentru ca la final, galeria de spectatori rămaşi să-l aplaude frenetic la scenă deschisă...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.