Cluj, adică TIFF. Ziua a treia - TIFF 2008

Zece zile de festival? Hm... Ai zice că trebuie să treacă o vreme până când lumea să vadă că-i sărbătoare în oraş, să se obişnuiască cu ideea şi s-o spună mai departe. Nici vorbă. TIFF-ul, cel puţin, e genul de festival aşteptat cu lunile, înainte să înceapă, aşa încât, atunci când începe, te trezeşti cu mii de bilete vândute. Cât despre Cluj, de când cu TIFF-ul, oraşul ăsta parcă e făcut să respire neastâmpărul puhoiului de public. Sună umflat, ştiu, dar ia dă tu o tură prin centru, pe lângă cinematografe şi, vezi, ai loc de lume? La fel şi la Sibiu, unde festivalul se întâmplă deja pentru a doua oară, ceea ce e, pur şi simplu, bine.

A treia zi de TIFF a fost, la rândul ei, plină ochi de filme. Şi de lume. Dar, fiind duminică, am zis să merg la ceva mai "aşezat", aşa că am ajuns la "Republica", unde am văzut Detaşare (Rusia, 2007, r. Aleksandr Mindadze), producţie rusească despre care aflasem din sinopsis - mare greşeală că mă ghidez după asta şi o comit la fiecare ediţie! - c-ar fi o dramă pur-sânge, cu tot tacâmul de emoţie & lacrimă & suspin. Da' de unde, Detaşare a venit cu o poveste atât de nehotărâtă, încât n-a convins pe nimeni de nimic.

Motivul e banal şi ar fi trebuit să îl cunoască, mai ales, scenaristul acestui film plin de pretenţii: degeaba te apuci de experimente, scriind un puzzle narativ, cu flashback-uri şi foreshadow-uri, filmat naturalist cu camera în mână, pe zoom, ca la von Trier, când tu habar n-ai să spui o amărâtă de poveste. Chiar dacă subiectul merită toată atenţia unui bun scenarist - prăbuşirea unui avion cu pasageri, din cauze pe care autorităţile le trec sub tăcere, timp în care cei responsabili se pierd într-un turnir grotesc al plăcerilor -, totuşi e nevoie de o bună cunoaştere a ceea ce poate face camera de filmat dintr-o poveste care vrea cu tot dinadinsul să fie intensă şi introspectivă. Adică nu-i de ajuns să prinzi în cadru chipuri mohorâte, gesturi nervoase şi grosplanuri cu buzele care şoptesc, aşa încât să exprimi interiorizare. Mai e nevoie şi de un text bine scris, cu claritate, cu control asupra relaţiilor dintre replici, cu ritm, ceea ce, în Detaşare, cam lipseşte. Mai exact, acţiunea se pierde în detalii secundare inutile şi în "felii de viaţă" lăsate întregi, cu replici nelegate între ele, nejustificate, deşi ideea era să semnifice cât mai mult. Ele, însă, complică povestea, fiind rostite cu intensitate de către personaje de care nu afli mai nimic; ele intră, îşi fac numărul şi ies, iar tu rămâi cu un gust sec de "ce-a fost asta?". Păcat, filmul ăsta rămâne un dezastru, cel puţin din punct de vedere narativ.

Am nimerit, apoi, la "Victoria", într-o sală umplută până la refuz de oameni care veniseră să vadă un film din competiţie. Ceea ce nu cred că i-a contrâns să-l urmărească altfel, ci poate doar cu gândul că n-ar fi rău să le vadă pe toate incluse în concurs (dovadă că şi la Jamil, mergi în pace, sala a fost ticsită de lume).

În sfârşit. La Zona, producţia spanio-mexicană din 2007, în regia lui Rodrigo Pla, a fost în primul rând o bună spălare de ochi pentru cei care ieşiseră de la încâlcita Detaşare. Şi asta fiindcă La Zona e unul din filmele care ştiu şi pot să spună o poveste, fără prea multă bătaie de cap pentru artificiile narative. Totul decurge firesc, limpede, "zona" din titlu referindu-se la un cartier îngrozit de crima produsă de curând, pentru care vecinii hotărăsc să se răzbune. Nu e, însă, orice cartier (locuiesc acolo cei mai influenţi ştabi ai oraşului) şi nu e orice răzbunare, ci o căutare bolnavă de furie, putere şi bani. Atâta doar că furtuna e într-un pahar cu apă, vinovatul fiind un adolescent cât se poate de inofensiv. Finalul, însă, debordează de ură şi brutalitate, aducând prăbuşirea din temelii a eticii de carton a comunităţii, într-o rostogolire de acţiuni (montate superb, ca viteză şi cromatică) ce îmbracă acest film în straie de thriller, în genul lui Man on Fire. Şi comedie să fi fost, la fel te-ai fi convins că, fără un story limpede, bine centrat pe temă, n-ai ce căuta la publicul din 2008. Nu de alta, dar trebuie să ai tehnica scenariului în degetul mic, ca să poţi fascina altfel decât printr-o poveste coerentă, cum e în La Zona şi cum nu găseşti în Detaşare...

De la Jamil, mergi în pace (Danemarca, 2008, r. Omar Shargawi) unii au ieşit plângând. Şi normal: filmul ăsta nu te slăbeşte o clipă cu scenele lui de durere şi cruzime, ca un coşmar de care e mai bine să nu-ţi aminteşti. Darămite să-l povesteşti, cum fac eu aici... Ideea e că Jamil, mergi în pace propune o incursiune tulburătoare în culisele sângeroase ale rivalităţii dintre neamurile de şiiţi şi sunniţi, ca moştenitori ai aceluiaşi Profet Mahomed. Pomeneam de coşmar fiindcă filmul disecă pe viu pătimaşa lume arabă, unde vărsarea de sânge e la ordinea de zi. Portretul lui Jamil, tânărul prins în vârtejul de răzbunări, se impune aici ca un arhetip al tragicului oriental, scindat între datoria familiei, religie şi regret. Sunt momente de film care ard ecranul, de la violenţele delirante şi tânguirile celor rămaşi în viaţă, la scene în care, într-un colţ de imagine, observi cerul reflectat într-un parbriz de maşină, ca metaforă amară pentru divinitatea în numele căreia se produc crimele. Totul, cuprins într-un montaj concentrat pe sepia, cu primplanuri care încing discursul vizual la un nivel de incandescenţă psihică năucitoare, ca în Falling Down sau Requiem for a dream. Pur şi simplu nu rata aşa ceva!

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.