Se poate oare ca nişte părinţi săraci, în echilibru fragil pe marginea haznalei sociale, să-şi practic vândă copilul (să-l închirieze cu ora, mai precis) unui "binefăcător" cu bani şi preferinţe sexuale nu tocmai în ordinea firii, iar ceea ce fac ei să nu se cheme proxenetism? Da, se poate; ba chiar, în lumina recentelor dezvăluiri despre fiice violate şi sechestrate cu anii de taţi în pivniţele propriilor case, poate că nici nu e chiar aşa o tragedie (căci tragediile strict morale au pierit de mult).
Hamelin al lui Juan Mayorga e primul text teatral contemporan spaniol care tratează tema pedofiliei, se spune în materialul de prezentare a spectacolului pus în scenă de Claudiu Goga la Teatrul Mic din Bucureşti, ceea ce, sinceră să fiu, mie uneia nu-mi inspiră gânduri prea liniştitoare - ultima dată când am văzut o lectură a unei piese despre pedofilie, cineva (nu spun cine) şi-a arătat părţile posterioare spectatorilor, în semn de protest.
În România, tema abuzului sexual asupra minorilor, sub forma pedofiliei sau a incestului, nu e un tabu în teatru, poate şi pentru că textele montate - Mă cheamă Isbjorg. Sunt o leoaică (2002), ba chiar şi De ce fierbe copilul în mămăligă (2004) - sunt scrise de străini, "turismul sexual", de pildă, pentru care ţara noastră era până nu demult o destinaţie privilegiată fiind deocamdată un subiect doar jurnalistic, nu şi dramaturgic. Prin urmare, dacă reacţiile faţă de spectacolul de la Mic nu vor fi fiind prea entuziasme, nu pudibonderia naţională le animă. De fapt, piesa, ca şi montarea, merge conştient în contra reflexelor tradiţionale (ba chiar naturale) ale publicului (nu doar românesc): reconstituind, prin intermediul unui povestitor-zeu atotştiutor (Marius Cordoş), ancheta judecătorului Montero (Gheorghe Visu) în legătură cu Josemari (Dorin Andone), copil de 10 ani intrat în graţiile unui "băiat de bani gata" care le asigură, în schimb, traiul unor părinţi incapabili de altceva decât creşterea numărului de progenituri, şi autorul, şi regizorul refuză să facă apel la emoţie, să apese acele butoane care, inevitabil la teatru, declanşează empatia faţă de ceea ce se petrece pe scenă.
Asistăm, în schimb, la o propunere "brechtiană", în sensul în care jocul actorilor e rece, convenţia e declarată periodic, situaţiile sunt comentate factual de povestitor, iar spectatorului i se cere să decidă singur, pe căi raţionale, ce se întâmplă, cine are dreptate şi cine nu, şi care e rolul poveştii despre fluieraşul din Hamelin (repetată obsesiv) în istoria de faţă (metaforic, pare a fi ceva legat de felul în care societatea îşi sacrifică din inconştienţă propriii copii).
Înşiruirea de fapte crude poate funcţiona pe spaţii restrânse (iar scenele lui Dorin Andone, care nu se copilăreşte jucând disperarea resemnată a unui început de adolescenţă, reactivează de fiecare dată concentrarea publicului), însă în două ore coeficientul de plictiseală creşte vertiginos pe canavaua minimalismului scenografic şi actoricesc, unde pare că nimic nu se întâmplă fiindcă nimic nu se schimbă (se întâmplă şi se schimbă, în realitate, dar nu în logica profund umană a nevoii spectatorului de a fi impresionat, emoţionat, dat sufleteşte cu capul de pereţi). Cu câteva excepţii actoriceşti (Andone, Gheorghe Visu, care-l lasă pe Brecht în legea lui, Mihaela Rădescu, în rolul unei asistente sociale fundamentaliste în intransigenţa ei), spectacolul se scurge în baza inevitabilei curgeri a timpului de la început spre sfârşit, iar teatrul acţiunii imediate în care crede dramaturgul Juan Mayorga n-ajunge să işte decât căscaturi.
Până la urmă, şi revoluţiile s-au născut din preaplinuri emoţionale.