"Nu mă iubiţi, dar pot să vă spun că nici eu nu vă iubesc"! Astfel se adresa publicului, în 1987, Maurice Pialat, cel care câştiga Palme d'Or pentru Sous le soleil de Satan. Anunţarea trofeului de către preşedintele juriului Yves Montand, dezlănţuise un concert de fluierături. Arhiva Cannes-ului a păstrat, pentru eternitate, imaginea cineastului cu pumnul ridicat. A victorie sau a luptă.
Dacă vrem să ştim cum arată mult pomenita distanţă de la cer la pământ, nu avem decât să alăturăm fotografiei de acum douăzeci şi unu de ani un stop-cadru de acum o lună şi ceva, al incredibilei năvale a elevilor din filmul laureat, Entre les murs, de Laurent Cantet, punând stăpânire pe scenă, în aplauzele sălii. Nu ştiu dacă festivalul de la Cannes a mai cunoscut vreodată atâta bucurie a unanimităţii, a aderării la decizia juriului. Până şi Sean Penn, atât de încruntat de obicei, devenise aproape senin. La conferinţa de presă mărturisea încântarea juriului de a fi descoperit "un film magic, un film generos, filmul aşteptat, în stare să ne spună ceva despre lumea în care trăim". Cu toţii l-am aşteptat, se vorbea despre Cantet, cel selecţionat în ultimul moment şi programat în ultima zi. Urma scapă turma. Fluenţa, curgerea filmului care te ia cu el de la primele cadre, ştergerea graniţelor dintre documentar şi ficţiune, pactizarea totală a spectatorului cu mica umanitate a unei clase "dificile", dintr-un colegiu situat într-o zonă pariziană "cu probleme", sunt doar câteva dintre atuurile acestei libere ecranizări a cărţii profesorului de franceză François Bégaudeau, devenit acum şi actor. El este cel care dirijează călătoria adolescenţilor printre sensurile cuvintelor şi tot el trebuie să facă faţă incidentelor inerente unei şcoli în care multiculturalismul şi integrarea etniilor nu sunt vorbe de catedră.
Bănuiesc că nu i-a fost, totuşi, uşor, lui Sean Penn să treacă total de partea acestui film. A trebuit să taie în carnea vie a unei prietenii, cea cu artistul care acum şase ani îi deschidea drumul spre Oscar, Clint Eastwood (Mystic River). Nu mai este niciun secret pentru nimeni: autorul lui The Exchange (fost Changeling) era socotit de mai toată lumea principalul candidat la Palme d'Or. Soliditatea construcţiei - în ciuda unui final marcat, într-o anumită măsură, de graba (impusă) cu care a terminat montajul pentru a fi prezent în competiţie - conturul viguros al eroinei neînduplecate în speranţa aflării adevărului despre fiul său dispărut meritau o recunoaştere oficială. Nu ştiu care ar fi fost soluţia ideală în cazul de faţă, dar în mod cert inventarea unei distincţii ad-hoc, "Premiul celei de a 61-a ediţii a Festivalului de la Cannes" nu a fost cea mai inspirată. Prea aducea a consolare. Or, nu-l "cumperi" pe Clint Eastwood (78 de ani pe 31 mai 2008) cu o diplomă născocită la înghesuială, cum se spune. Deşi nu părăsise Croazeta, nu a venit la ceremonie. Mă întreb dacă va mai călca pe la Cannes.
Grea viaţă a mai avut şi Sean Penn, destinat să treacă printr-o strâmtoare mărginită de obligaţiile de preşedinte pe de o parte şi sentimentele de prietenie pe de altă parte, ca printre Scilla şi Caribda. Nici cel mai răuvoitor dintre cei prezenţi la Cannes nu ar putea, însă, reproşa juriului alegerea lui Benicio Del Toro, premiat pentru performanţa de a duce în spate un film-fluviu, Che, al lui Steven Soderbergh, 4 ore şi 18 minute de istorie şi mitologie. Chiar că nimeni nu s-a mai gândit la "datoriile" regizorului Penn faţă de actorul de origine portoricană care a jucat în filmele acestuia, The Indian Runner (1991) şi The Pledge (2001).