Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2008

Acesta este Cannes-ul 2008...


Alex. Leo Şerban, un dialog cu Magda Mihăilescu

Idei în Dialog, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Alex. Leo Şerban: Dragă Madi, îţi propun un tur de orizont al ediţiei de anul acesta (a 61-a) a Festivalului de la Cannes 2008.

Cred că am văzut majoritatea filmelor împreună, am străpuns - împreună - obstacolele organizatorice (care au fost considerabile anul acesta!) şi probabil că opiniile noastre coincid în majoritatea cazurilor - în orice caz, în punctele esenţiale... Te-aş întreba, mai întîi, dacă ţi se pare că se poate degaja (cum se zice) vreo tendinţă? Mie, de pildă, mi se pare că - pe lîngă tema familiei, prezentă în multe din filmele văzute - au existat foarte multe filme în care apăreau actori neprofesionişti! Asta m-a frapat cel mai mult: un fel de "desant neorealist" în plină postmodernitate - ca şi cum cineaştii din ţări diferite (Italia, Franţa, Brazilia...) au simţit nevoia, la unison, de a-şi umple poveştile lor - unele, aproape documentare - nu doar cu felii de viaţă adevărate, dar şi cu oameni adevăraţi care să joace propriile roluri din viaţă.
Magda Mihăilescu: În general, aşa cum bine ştii, selecţionerii nu pornesc la drum cu ideea degajării unor tendinţe. Se întâmplă. însă, uneori, ca filmele, precum cărţile, "să vorbească între ele", să se ordoneze în coloane, grupări, tendinţe, până la urmă. Probabil că mai întotdeauna se petrece ceva în lumea cinematografică, fie şi într-un plan mai îndepărtat, şi acest ceva aşteaptă să-i găsim un nume. Da, tema familiei a fost foarte prezentă, dar aş prelungi sau completa observaţia prin sublinierea unui amănunt: prezenţa tutelară a mamei, a personajului feminin. De la mama-leoaică din Leonera (Pablo Trapero, Linha de passe (Walter Salles, Daniela Thomas), The Exchange (Clint Eastwood) la mama ameninţată de boală, de dragul căreia întreaga familie se adună într-o seară de Crăciun (Un conte de Noël, de Arnaud Desplechin), fără a scăpa prilejul resuscitării vechilor neînţelegeri; de la mama cu mintea tulbure (La Mujer sin cabeza de Lucrecia Martel) la cea legată de familie prin secretul minciunii (Three Monkeys, de Nuri Bilge Ceylan) şi la tânăra în pragul maternităţii (Le Silence de Lorna, al fraţilor Dardenne). Ar mai fi, dacă vrem să scormonim.

Ai dreptate cu "desantul neorealist". În seara ceremoniei de închidere, când s-a anunţat câştigătorul Palme d'Or, când toţi elevii din filmul lui Laurent Cantet Entre les murs (evident, neprofesionişti) au dat năvală pe scenă, înscriind un moment unic în istoria Cannes-ului, chiar am trăit senzaţia sentimentul unei vesele luări cu asalt a citadelei rezervate, deobicei, glamour-ului profesionist. Dincolo de toate acestea, altceva mi-a sărit în ochi şi anume backgroundul politic. De aceea cred că preşedintele juriului, Sean Penn, dincolo de vocaţia lui de fiinţă veşnic posomorâtă, a avut unele motive să se simtă în largul lui. A spus de la bun început, de la prima conferinţă de presă, că va ţine seama de componenta politică şi, slavă-Domnului, nu a dus lipsă de alegeri. Cred că am asistat la una dintre acele ediţii care ar putea justifica vorbele lui Malraux despre politic, văzut ca o formă a destinului în lumea contempotrană. Nu mă gândesc doar la paradigmaticul Che al lui Steven Soderbergh, cu eroul său revoluţionar de profesie, transgresând rigorile istoriei pentru a intra în mitologie. Cinematograful italian a fost prezent acum într-o formă ce mi-a amintit de vibraţia bunilor ani '70, când cineaşti precum Francesco Rosi sau Elio Petri lansau, fără demagogie doctrinară, întrebări în stare să tulbure conştiinţa cetăţeanului de rând. La ei m-am gândit când am văzut Gomorra al încă tânărului Matteo Garrone (nu a împlinit 40 de ani) sau Il divo de Paolo Sorrentino. Cu o preferinţă declarată pentru primul, vădit descendent al lui Rosi, pe urmele căruia a coborât în bolgiile infernale ale mafiei napolitane (Camorra), acolo unde nimeni nu este iertat, de la copii la adolescenţi, nemaivorbind de maturii care fac jocurile. Sorrentino, cineast mult preţuit în ţara sa, ale cărui decupaje geometrice aş zice, al cărui stil de a proiecta individul în cadru în aşa fel încât să domine spaţiul trimite la maniera amintitului Elio Petri, a făcut din bătrâna vulpe a politicii italiene, Giulio Andreotti, un personaj de film, interpretat de admirabilul actor care este Toni Servillo. Bietul Andreotti, se zice că ar fi declarat: "Măcar de-ar fi aşteptat să mor". Cineastul (a cărui stranietate mă stârneşte, fără a mă cuceri, însă) nu a avut răbdare. Ficţiunea sa rămâne un document şi o culegere de fraze cinic-ironice despre hăţişurile politicii într-o ţară, între noi fie vorba, tot mai greu de priceput. Uneori mă întreb dacă nu cumva Italia pe care am deschis noi ochii, Italia culturii, este o ficţiune, în vreme ce în coşmarul putreziciunii de pe ecrane colcăie realitatea. Iată la ce sunt bune filmele. Să nu ne dea pace.

Dar m-am îndepărtat puţin. Fundalul politic ne cheamă şi în The Exchange (corupţia autorităţilor, mistificarea adevărului), şi în Le silence de Lorna (compromisul ca o condiţie de viaţă a unora veniţi din Estul Europei), ca să nu mai spun de coşmarurile istoriei recente din filmul israelian Waltz With Bashir, insolitul documentar de animaţie al lui Eri Folman sau de imaginea unei Chine între două lumi din 24 City, de Zia Zhang-ke. Apoi, last but not least (probabil şi organizatorii şi-au spus la fel), cum să nu simţi adierea politicului în filmul câştigător al trofeului suprem, Entre les murs, cu aducerea în discuţie a multiculturalismului, a şanselor tinerilor colegieni de extracţie multietnică? Nu toate aceste filme stau pe acelaşi palier al performanţei estetice, am vrut doar să amintesc câteva constante.

A.L.Ş.: Unii s-au plîns că nivelul selecţiei a fost mai slab ca în alţi ani, alţii (ca mine), dimpotrivă. Poate că e momentul şi locul - aici şi acum - să lămurim, odată pentru totdeauna, cum e cu fluctuaţiile astea festivaliere? Mie, de exemplu, mi se par absolut fireşti - în fond, aşa cum un cineast care face multe filme, unul la doi ani să zicem (Woody Allen, de exemplu) nu poate produce numai titluri excelente, pe bandă rulantă, tot aşa şi recolta unui festival e supusă fluctuaţiilor de care vorbeam. În plus - aşa cum am mai spus -, aşteptarea asta compulsivă a capodoperei obligatorii, a "revelaţiei" anuale are ceva nerezonabil, vecin cu nevroza: în fond, cîte "capodopere" ai/am văzut, în 10 ani de Cannes?! Lucrul acesta e valabil şi pentru climatul (încă nesănătos, cred eu) de la noi - unde toată lumea se aşteaptă nu doar ca fiecare film să ajungă la Cannes (că deh, ne-am învăţat prost!), ci să şi vină cu premii de acolo...
M.M.: Există o categorie a cârtitorilor de profesie care îşi închipuie că strâmbând din nas ("vai, ce filme", "vai, ce nume") capătă ipso-facto aura unor persoane selective, pe care nu le duci cu una, cu două. Lor trebuie să le dai orez ales bob cu bob, nu cumva să se strecoare şi unul mai mărunţel. Cunosc un bombănitor care vine de ani de zile, pleacă înjurând nesmintit selecţia, preşedintele, delegatul general şi ce se mai nimereşte, încât nu ştiu de ce se supune unui astfel de supliciu. Un festival, şi mai ales unul cum este Cannes-ul, are viaţa şi ritmurile lui, impuse de logica producţiei cinematografice mondiale, de realitatea concurenţei cu alte festivaluri.

Gilles Jacob spunea, mai demult: "Festivalul i-a făcut pe unii să plângă, pe alţii să râdă, să stea pe gânduri, să se mânieze. A înspăimântat. A dezamăgit. A plăcut. A trăit". Da, Cannes-ul trăieşte. Asumându-şi legea artei care nu poate produce doar capodopere. Faptul că iubim cinematograful nu ne dă şi dreptul de a-i cere producţii-record, ca în agricultura intensivă. Se întâmplă să fie ani mai buni şi ani mai slabi. Tot Gilles Jacob amintea că ritmicitatea ar fi cam de doi ani. Drept să spun, nu am ţinut socoteala succesiunii, dar actuala selecţie/competiţie, alcătuită în mai mulţi timpi, mi se pare una dintre cele bune, echilibrate, inclusiv ca acoperire geografică. Au fost ani, îţi aminteşti, în care harta lumii cinematografice, văzute de la Cannes, arăta precum una dintre acele sculpturi destructurate ale lui Tinguely, atârnând cu un colţ în cer şi altul la pământ. Am văzut filme bune europene, din America Latină, din SUA, am întâlnit cineaşti puţin cunoscuţi, din Filipine (Brillante Mendoza), din Singapore (Eric Khoo). Este un privilegiu să oferi ochiului o arie mai extinsă. Bineînţeles că nu au lipsit unii dintre "obişnuiţii casei" (răutăcioşii zic "clienţii"), este şi aceasta o lege a festivalurilor. Wenders, chiar dacă de multă vreme nu mai are nimic de spus, sau fraţii Dardenne, nu vor fi evitaţi.

Sunt ritualurile unui festival, nu noi le vom schimba. Poate că se află aici şi o formă de speranţă, de curiozitate, oricum departe de nevroza, cum bine zici, a pândirii capodoperei, asemănătoare febrilităţii cu care fata bună de măritat se tot chiorăşte după un Făt-Frumos. Cred că instalarea într-un calm al aşteptării este mai propice unei bune receptări. Eu una nu vin la Cannes biciuind caii cei mai mari, dar nici blazată. Pur şi simplu vreau "que ma joie demeure".

A propos de translarea ta către obsesia naţională, Cannes-ul. E ceva ciudat aici. Mulţi dintre corespondenţii de la faţa locului se arată dezamăgiţi de ceea ce văd, bombăne pe la colţuri de sală sau de pagină, dar este de ajuns ca un film românesc să ia un premiu pentru ca festivalul să-şi recapete, brusc, galoanele, să devină locul încoronării absolute, unitatea supremă a evaluării iar ziarele să-şi reactiveze vocaţia patriotică. Este adevărat, magia Cannes-ului nu are seamăn, dar mi se pare riscant să trăim şi să lucrăm numai cu gândul la adierea ramurilor de palmier, chiar dacă omeneşte e de înţeles.

A.L.Ş.: Cum ţi s-a părut palmaresul? Ştiu că am fost amîndoi încîntaţi de Palme d'Or-ul pentru Entre les murs al lui Laurent Cantet - film viu, pasionant şi adevărat, jucat în întregime de neprofesionişti! -, dar ce părere ai de "premiul de consolare" (cum s-a spus) pentru Clint Eastwood? Eşti o fană a actorului/regizor american, dar sînt convins că poţi argumenta cu obiectivitate calităţile şi defectele filmului arătat la Cannes, The Exchange (ex Changeling)....
M.M.: Cu câteva mici dezamăgiri, mi s-a părut un palmares năşit cu bun simţ. Mi-a fost puţin teamă, la început, drept să spun, de elanurile politice declarate ale lui Sean Penn. Având şi reputaţia unui tip impulsiv, mă gândeam că poate va privilegia unele filme doar de dragul angajării lor. Pe urmă, mai ştiam, ca noi toţi, că situaţia lui era de om prins între ciocan şi nicovală. Prieten cu Clint Eastwood, cu Benicio Del Toro cărora (din nou zic "omeneşte") le era şi oarecum dator (unul l-a condus către Oscar, altul a jucat în filmele lui de regizor), mă întrebam pe unde va scoate cămaşa.

Din fericire, Del Toro (în rolul lui Che Guevara) nu a avut concurenţă. Până în ultima zi, nu ni se părea deplasat ca Eastwood să plece, în sfârşit, de la Cannes, cu o Palme d'Or. Oarecum şi ca o recunoaştere a carierei sale. Am vorbit cu mulţi colegi din diferite ţări, cu toţii admiteam unele defecte ale filmului său, mult mai puţine decât meritele, însă. Nu cred că i se poate nega talentul de narator în buna tradiţie clasică, ştiinţa de a alterna timpii puternici cu cei lenţi, de a contura fragilitatea graniţelor dintre putere şi obsesie, de a impune personaje emoţionante. Nu este chiar un secret că cineastul a fost mânat să termine filmul pentru a fi prezent la Cannes unde nu mai călcase de cinci ani, de la Mystic River. În luna aprilie, când domnul Frémaux a fost la New York pentru a doua oară, autorul nu încheiase montajul. A dat zor şi asta se vede, finalul se tot bifurcă.

Dacă juriul condus de Sean Penn a avut loialitatea de a impune evidenţa, premiind Entre les murs, trecând peste aşteptarea numită Clint Eastwood, cred că ar fi ieşit şi mai aplaudat dacă ar fi avut curajul de a tăia în carne vie, de a nu inventa un premiu de consolare pentru cineastul american, "Premiul celei de a 61-a ediţii", hodoronc-tronc, ca şi cum ar fi fost una jubiliară. Fără Palme d'Or, Eastwood ar fi plecat oricum trist, aşa, s-a văzut şi umilit. La vârsta lui, la 78 de ani, ştie ce înseamnă "o distincţie compensatorie". S-ar putea spune, în clasicul stil american: Cannes-ul i-a jignit inteligenţa. Asocierea întru consolare şi a actriţei Catherine Deneuve, pentru o mai eficace dregere a busuiocului, mi s-a părut o gafă în plus. Prea elegantă, nu a refuzat, s-a urcat pe scenă mai mult ca sigur şi pentru a masca absenţa ostentativă a lui Clint.

Noroc că nu am avut timp să rumegăm stânjeneala momentului, să-l fixăm prea mult pe Sean Penn cu chipul său de om căruia i s-au înecat toate corăbiile. A venit bucuria consacrării cineastului francez Laurent Cantet, de al cărui film nu ne-am dezlipit de la primul până la ultimul cadru. După 21 de ani de la fluierăturile cu care era întâmpinat Maurice Pialat, marele victorios huiduit pentru ecranizarea Sous le soleil de Satan, cinematograful francez îşi adjudecă o Palme d'Or în ritmurile unei jubilaţii generale. Şi când te gândeşti că Entre les murs a fost inclus în selecţie la spartul târgului. Da, şi acesta este Cannes-ul.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban
 Alte articole de Magda Mihăilescu


Alte articole

 The loneliness of the Long distance Cannes film runner * - Cannes 2008, Alin Ludu Dumbravă
 Cannes 2008: filmele altora, Andrei Creţulescu
 Sean Penn, între Scilla şi Caribda - Cannes 2008, Magda Mihăilescu
 Cannes 61: o lume care dă pe-afară, Alex. Leo Şerban
 Cannes 61 - o frunză de aur mare pentru francezi şi una mică pentru români, Laurenţiu Brătan
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer