Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Ion Popescu Gopo

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Portret Ion Popescu-Gopo


Marian Ţuţui

iunie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Succesele cinematografiei româneşti, deşi timpurii, sunt rare. Paul Călinescu fusese premiat pentru documentare la Veneţia în 1939 (Ţara moţilor) şi 1941 (România în lupta contra bolşevismului). În perioada postbelică Ion Popescu-Gopo a fost recompensat cu Marele Premiu Palme d'Or în 1957 pentru scurt metrajul de animaţie Scurtă istorie. Au urmat la Cannes, în 1965 premiul pentru regie obţinut de Liviu Ciulei cu Pădurea spânzuraţilor şi în 1969 din nou Marele Premiu lui Mirel Ilieşiu pentru documentarul Cântecele Renaşterii. Abia în 1992 un alt film românesc, Hotel de lux, i-a adus regizorului Dan Piţa Leul de Argint la Veneţia.

Cine a fost Ion Popescu-Gopo şi cum a devenit cineastul român cu cea mai mare recunoaştere internaţională?

Născut în Bucureşti la 1 mai 1923, Ion Popescu-Gopo a debutat în presă (1939) publicând caricaturi la fel ca şi pionierii animaţiei româneşti Aurel Petrescu şi Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o, absolvind în schimb un curs de animaţie la Moscova. Debutează în 1949 alături de tatăl său şi Matty Aslan cu scurt-metrajul de animaţie Punguţa cu doi bani. Din 1950 a început să lucreze la Studioul Cinematografic Bucureşti, în cadrul secţiei de animaţie. Primele desene animate erau, bineînţeles, zoomorfe şi în plus constituiau fabule educative în spiritul epocii. Gopo era însă un spirit inovator şi nonconformist. El a încercat întotdeauna să depăşească barierele tehnice şi modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. După cum mărturisea mai târziu, a iniţiat o revoltă anti-Disney: "Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul." Şi astfel s-a născut omuleţul nud şi schiţat din câteva linii, care însă interpreta atât de complet problemele lumii contemporane.

Primul său succes, Marele Premiu la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost şi cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovaţia lui Gopo: "Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu." Mai târziu s-a vorbit chiar de "revoluţia gopiană" (Giannalberto Bendazzi).

"Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă" - mărturisea artistul peste ani.

Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul, Ecce homo! (1977) a fost însă primit cu răceală, astfel încât artistul a trebuit să caute altceva. Între timp, ca recunoaştere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcţii de conducere: vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie, preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România 1969-1989, director al secţiei de film din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Această din urmă funcţie şi o comandă a UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).

Gopo încearcă la mijlocul anilor '60 să-şi abandoneze omuleţul, creând filmul-pilulă. Balanţa, Ploaia, Ulciorul sunt câteva din parabolele condensate care au ilustrat genul.

În anii '80 Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie Şi totuşi se mişcă - 1980), a firelor de tutun Animagic film - 1981, animarea obiectelor, statuetelor, părului Tu - 1983.

Încă din 1956 Gopo a abordat filmul cu actori în Fetiţa mincinoasă. Abordarea filmului cu actori, atât ca scenarist, cât şi ca regizor, trădează paradoxal un amestec de modestie şi aspiraţii, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice şi materiale. "Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă nişte independenţe în mişcare, m-am simţit ca un dinozaur cu membre lungi şi neascultătoare." - mărturisea la începutul anilor '80.

Gopo a încercat şi uneori a reuşit să ridice filmele la înălţimea imaginaţiei sale. Dacă filmele sale cu actori nu au deosebite merite artistice, în schimb ele au în peisajul cinematografiei româneşti incontestabile merite de pionierat. Gopo a abordat cu mult curaj basmul, feeria, teme universale şi science-fiction-ul. Acest din urmă gen doar Mircea Veroiu în Hyperion (1975) l-a mai încercat, astfel încât meritul de pionierat al lui Gopo este indiscutabil, în condiţiile unei dotări tehnice insuficiente. Recunoscând imperfecţiunea mijloacelor avute la dispoziţie, Gopo recurge la parodia SF. Astfel, apar Paşi spre Lună(1963) şi nu în Lună sau Comedie fantastică (1975).

Chiar şi basmele lui Gopo nu rămân simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate şi interpretate, anacronismul săgeţii în trei trepte a lui Păsărilă din De-aş fi, Harap Alb - 1965; Maria-Mirabela - 1981 nu e o simplă lectură a basmului Fata moşneagului şi fata babei, ci un musical; Rămăşagul - 1985 conţine o zână care se deplasează pe bicicletă etc. Faust XX 1966 - propune pe lângă un motiv de circulaţie universală (rară îndrăzneală pentru cineaştii români!) o nouă lectură în cheie SF (anticipare a experienţelor genetice de mai târziu, caracterizate memorabil într-o replică drept cultură fără efort.

În conştiinţa publicului Gopo rămâne şi prin câteva ieşiri în faţa camerei de filmat în filmele sale Faust XX, Galax, Rămăşagul, O zi la Bucureşti sau ale altor regizori O noapte de pomină - 1939, r. Ion Sahighian sau Cantemir - 1975 de Gheorghe Vitanidis, interpretându-l pe Petru cel Mare).

Privit de astăzi succesul lui Gopo apare foarte timpuriu, îndepărtat sau într-un context istoric nefavorabil, iar multe din inovaţiile lui - irelevante estetic, dar uitarea lui de către conaţionali este impardonabilă în condiţiile în care el este aproape întotdeauna unicul cineast român menţionat în enciclopediile cinematografice.



 Toate articolele despre Portret Ion Popescu Gopo


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Ţuţui


Alte articole

 Înainte de Podul de Flori, a fost Maria Mirabela, Larisa Turea
 Condiţia umană la ora Omuleţului: Ion Popescu-Gopo, Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer