Elveţienii, ştie toată lumea, sunt un popor sobru; unii zic, chiar nesărat. Nimic nu te trimite cu gândul la frivolitate şi la zburdălnicie în această ţară a ceasurilor, a băncilor şi a farmaciilor (ultimele două epitete se aplică, mai nou, şi României, dar asemănările se opresc aici), al cărei aer decent, serios şi temeinic se face simţit imediat după primele zeci de metri de la graniţa (pur virtuală) cu Franţa, de exemplu. Dar, dacă ar fi să ne luăm după unul dintre compatrioţii lor cei mai celebri, Friedrich Dürrenmatt, elveţienii, când se distrează, pot fi absolut mortali. La propriu.
Geneva, un fel de capitală mondenă a Elveţiei, este, în comparaţie cu restul ţării, un oraş nespecific: cosmopolit (datorită şi numeroaselor organizaţii internaţionale care au sediul aici), vioi şi (în toate sensurile) colorat. Cu toate acestea, arată, în raport cu standardele urbane occidentale, ca un sat ceva mai răsărit. Există aici multe parcuri, faimosul "jet" din capătul lacului Leman, care aruncă apa la 140 de metri înălţime şi care a devenit un fel de simbol al urbei, o orchestră simfonică destul de renumită, precum şi, raportat la mărimea locului, un număr apreciabil de muzee. Ba chiar şi vreo trei cinematografe. Ceea ce, în schimb, nu există deloc la Geneva este teatrul. Figurează în registre, ce-i drept, o oarecare Comédie de Genève, dar ea e, de fapt, doar o sală unde vine din an în Paşte câte un turneu; în plus, mai pot fi admirate două trupe de amatori, care joacă prin sălile de festivităţi ale şcolilor, şi o companie incertă, care dă spectacole de operetă pentru pensionari.
S-a întâmplat să fiu în vizită la Geneva taman când se desfăşurau aici, cu mare pompă anunţate, aşa-numitele Fêtes de Genève. Principala atracţie a serbării (şi, oricum, inima ei permanentă) o constituia un fel de imens Luna-Park, întins de-a lungul cheiurilor - şi, altminteri, strict delimitat -, care oferea amuzamente precum căluşei, montagne russe, tunelul groazei, tir cu puşca şi cu arbaleta cu aer comprimat, vată de zahăr, cârnaţi, încercarea puterii; în penultima seară, un măreţ foc de artificii a marcat punctul culminant. Acest perimetru, neverosimil în mijlocul unui oraş financiar şi, în toiul verii, adormit, era vizitat seară de seară de o mulţime la fel de neverosimilă, în care gospodinele elveţiene se amestecau cu imigranţii asiatici şi domnii eleganţi, cu servitoarele braziliene. Fix la o oră după miezul nopţii, totul încremenea. Din când în când se mai auzea doar, inexplicabil, câte un urlet sălbatic.