Teatrul din Calea Victoriei crede că a dat lovitura titrînd pe prima pagină a caietului program: Eveniment: viol pe scena Odeonului. Să fie o ironie?, fiindcă Extrem (în engleză, Extremities), piesa americanului William Mastrosimone (traducerea Costin Manoliu şi Anna Maria Popa), scrisă în 1980 şi dezgropată nu se ştie de ce în zilele noastre, nici măcar un viol nu e în stare să producă.
După mai bine de o jumătate de oră, în care sărmana Crina Mureşan e aruncată ca o cîrpă de podele şi toate mobilele din scenă de un violator dubios (Mihai Smarandache), asudat, scuipînd scîrbos în dreapta şi stînga, suflecîndu-şi nădragii şi mîngîindu-şi sexul, un preludiu care i-a făcut pe unii spectatori să-şi piardă răbdarea şi să iasă din sală, partida e pierdută. Cu nervii praştie, nu mai ai nici un chef să asişti la strategia autorului, care răstoarnă situaţia, făcînd din victimă agresor şi punînd-o pe femeie să-l chinuiască pe străin pentru a se răzbuna. Şi, evident, pentru a ne spune ceea ce ştiam de mult, că justiţia, cu procedurile ei ineficiente, nu-i va da acesteia cîştig de cauză, fiind mai sănătos, deci, şi în orice caz explicabil, să-ţi faci singur dreptate.
Mai intră în scenă şi două prietene la fel de neajutorate, dar suspicioase, care oscilează între cele două vinovăţii. Poliţia e ultima chemată, într-un final echivoc, care-i luminează din spate pe cei doi - agresorul şi victima -, sugerînd deznădejdea celor lipsiţi de apărare într-o societate care nu garantează protecţia în contractul ei cu cetăţeanul. Autorul cu vederi de stînga ar vrea să ne mai spună o dată în plus că vinovaţii sunt în altă parte, fiindcă între timp mai aflăm şi cîte ceva din biografiile celor de pe scenă, personaje la limita subzistenţei, pîndiţi de şomaj şi promiscuitate. Cît despre faptul divers care l-a inspirat, el e, în contextul lumii de azi, doar o bagatelă. Atrocităţile de care sunt pline ziarele depăşesc uneori cea mai bolnavă imaginaţie, aşa încît dramaturgul nostru nici măcar nu e original.
Dacă Sorin Militaru, un regizor atît de talentat şi de inteligent, a ales să monteze piesa, ar fi trebuit să fie o garanţie. Cred însă că de data asta s-a înşelat. Textul are o miză obosită. Tensiunea e artificial creată, iar ilustrarea naturalistă a unei situaţii comune din realitate nu are nimic cu arta, cîtă vreme nu spune mai mult decît vedem. Întîmplător sau nu, în seara cînd m-am întors de la spectacol am luat din bibliotecă o carte, Teatrul ca metaforă de Dumitru Solomon, şi am recitit: "Teatrul (aşa-zisul teatru) ilustrativ afirmă: aceasta e viaţa, iat-o! Spectatorului nu-i rămîne decît să compare cu modelul şi, fireşte, să observe că modelul e mai adevărat, mai viu. Oamenii se prefac aici a juca viaţă, viaţă autentică, iar a te preface încercînd să te identifici înseamnă a accepta un handicap şi a-l face vizibil... paradoxul teatrului ilustrativ este paradoxul fotografiei de buletin: seamănă, are exactitatea trăsăturilor celui fotografiat, ochii, nasul, gura, urechile, dar nimic din adevărul lui... Teatrul-metaforă nu spune «aceasta e viaţa», ci «aceasta e mai mult decît viaţa», iar spectatorul nu e obligat să compare cu un model, ci să mediteze, să treacă dincolo de percepţiune, să dea el însuşi o nouă materie esenţelor vieţii. Teatrul-metaforă încarcă minţile, încordează conştiinţele, oferă ecuaţii umane, şi nu simple echivalenţe. Falimentul teatrului ilustrativ vine din aceea că, fără a înceta de a fi convenţie, încearcă să concureze de pe poziţii egale realitatea, agravînd convenţia pînă la monstruos" (Teatrul ca metaforă, Editura Eminescu, 1976).
Dacă nu putem vorbi de metaforă în cazul acestui Extrem, ar trebui să vorbim poate mai mult despre decorul foarte bun al lui Mihai Păcurar, despre partitura lui Vlaicu Golcea, un nume care se impune din ce în ce mai mult în muzica de scenă, despre jocul actriţelor Nicoleta Lefter (tonuri adecvate de nelinişte, nervozitate), Antoaneta Zaharia, un contra emploi izbutit (pedanterie ilară, naivitate, eficienţă), Crina Mureşan, într-o stare de hiperexcitabilitate continuă şi mai ales despre irosirea acestor talente în spectacole care îi chinuie pe actori în loc să-i pună în valoare.