Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Ierusalimul cinefilizat


Alex. Leo Şerban, un dialog cu Cristina Corciovescu

Idei în Dialog, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Alex Leo Şerban: Dragă Cristina, îţi propun să facem un bilanţ al recentei noastre călătorii la Ierusalim şi Tel Aviv, unde am fost invitaţi de Cinemateca şi Festivalul din primul oraş şi de ICR-ul din al doilea (şi vreau să spun, aici, cît de minunaţi au fost Madeea Axinciuc şi Octavian Bălăceanu - şi, fireşte, Costel Safirman!).

Ştiu că tu mai fuseseşi în Israel, pentru mine era prima dată; dar n-o să vorbim nici despre căldura sufocantă, nici despre Ţara sau Oraşul Sfînt(ă), ci - cum spuneam - despre evenimentele strict legate de cinefilie: Festivalul, în primul rînd, care sărbătorea 25 de ani de existenţă. Cred că vei fi de acord cu mine că vedeta incontestabilă a acestei ediţii a fost Lia van Leer, doamna (acum în vîrstă de 84 de ani) care a pus pe picioare şi Cinemateca, şi Festivalul. A ieşit din scenă cu mare pompă, fiind felicitată îndelung şi omagiată insistent nu doar de succesorul ei, Ilan de Vries, ci şi de preşedintele ţării, Shimon Peres (care a venit la deschidere), de Michael Winterbottom (regizorul britanic care era, la rîndul lui, omagiat), de directorul Berlinalei, Dieter Kosslick - şi, nu mă-ndoiesc, de celălalt mare invitat al festivalului, John Malkovich (pe care noi nu l-am mai prins...). Este o doamnă născută în Basarabia, la Bălţi, care a plecat în străinătate chiar înainte de declanşarea atrocităţilor naziste; şi-a pierdut mamă şi tată, probabil la Auschwitz, dar a avut norocul să întîlnească un soţ în persoana dlui van Leer, un om foarte bogat care a răsfăţat-o şi i-a permis să-şi continue hobby-ul - Cinematograful.

Lia van Leer a înfiinţat Cinemateca, aşadar, iar apoi Festivalul; mai mult decît atît: a dispus proiecţii ale filmelor de shabat, ceea ce nu se mai întîmplase pînă atunci - un gest eroic într-un oraş atît de religios precum Ierusalimul! Şi trebuie spus că Cinemateca (locul unde sînt proiectate majoritatea filmelor, cu cele patru săli ale sale) este nu doar "cartierul general" al cinefiliei de cea mai bună calitate, ci şi o oază de convivialitate - un spaţiu extrem de plăcut şi de "laic", unde puteai vedea lucrurile cele mai "transgresive"...

După această introducere cam lungă, îţi pasez tastatura.


Cristina Corciovescu: Trebuie să-ţi mărturisesc că pe mine, ca fostă amploaiată a Arhivei de filme din Bucureşti, m-a cam cuprins invidia cînd Costel Safirman a făcut pentru noi "turul proprietăţii" şi ne-a arătat depozitele de filme de o ordine şi curăţenie impecabile, cu rafturile culisante pentru a valorifica la maximum spaţiul, cînd am intrat în biblioteca luminoasă unde ai mii de volume plus computere la dispoziţie, cînd am intrat în cele patru săli de cinema impecabil utilate tehnic şi, nu în ultimul rând, cînd ne-am tolănit pe şezlongurile inscripţionate pe drept cuvînt "relax", răspîndite pe terasa-grădină de la nivelul zero (intrarea se face pe la cinci), care "priveşte" spre zidurile de incintă ale oraşului vechi. Ştiu că ai să sari în aer pentru că, sub imperiul lecturii volumului Despre ură de Gabriel Liiceanu, ţi-am spus că eu nu am glanda invidiei şi în consecinţă nici pe cea a urii. Dar invidia despre care vorbeam iniţial nu e în numele meu, ci al unei instituţii în care mi-am petrecut tinereţile şi mă doare cînd constat (pentru a căta oară!) că e ruda săracă a suratelor ei din alte ţări.

Cît despre Lia van Leer, sigur că la 84 de ani nu mai e femeia energică şi voluntară care decenii de-a rîndul a ţinut în mîini cu străşnicie soarta arhivei din Ierusalim şi a transformat un passe-temps de tînără bogată, dar dezocupată, într-un crez şi o profesie. Dar ceea ce m-a impresionat extrem de plăcut este că oamenii din jurul ei, de la Simon Perez la angajaţii Cinematecii o privesc cu o sinceră şi meritată consideraţie, şi nu ca pe un produs expirat de care abia aşteaptă să se descotorosească. Cred că, în măsura în care sănătatea îi va permite, ea va fi şi la ediţiile următoare Doamna festivalului de la Ierusalim.

A.L.Ş.: N-am văzut împreună prea multe filme, cred că doar A Cock and Bull Story (2005), ecranizarea lui Winterbottom după Tristram Shandy al lui Laurence Sterne; în rest, am avut programe separate. Ştiu că am comentat îndelung după vizionare - practic, ideea dialogului despre festival mi-a venit atunci, în toiul discuţiilor. Ştiu, deci, că n-ai fost foarte încîntată de această ecranizare, în timp ce eu am considerat-o - şi o consider, încă - reuşită (ţinînd cont şi de dificultatea transpunerii în imagini a unui roman de secol XVIII, reputat ca fiind "neecranizabil" - şi, am spune astăzi, "experimental"!). Mie mi s-a părut ingenioasă soluţia "filmului-în-film" (o echipă de filmare turnează o ecranizare după Tristram Shandy, iar tot filmul este, de fapt, povestea - în paralel - a acestui turnaj şi a vieţii celor implicaţi în realizarea lui... oarecum ca în Iubita locotenentului francez). Cred, de altfel, că era singurul mod în care puteai da seamă - în cinema - de frecventele "puneri în abis" ale cărţii şi de tot ping-pong-ul acela - astăzi, i-am zice "postmodern" - dintre naraţiunea propriu-zisă şi întreruperile ei prin comentarii auctoriale...

C.C: Aici nu e problemă de gust sau de încîntare, ci în primul rînd o problemă de principiu. Eu dezaprob ecranizările care pentru a fi "gustate" sau, şi mai grav, înţelese presupun lectura în prealabil a cărţii respective. De multe ori în cazul unor filme româneşti mi-am pus întrebarea ce face un spectator străin care n-a avut la şcoală, ca lectură obligatorie, romanul respectiv, drept care nu poate completa filmul cu ceea ce ştie din şi despre el. Oare nu şi din cauza asta un film ca, de pildă, Felix şi Otilia (una dintre realele reuşite ale lui Iulian Mihu) nu a avut ecou internaţional? De fapt, chiar şi pentru un împătimit al lecturii, e imposibil ca să acopere întreaga literatură ecranizată. Nu ştiu dacă te-ai gîndit vreodată să apreciezi raportul numeric dintre scenariile adaptate şi cele originale. Peste tot în lume primele sunt covîrşitor mai multe. De aici şi veşnica discuţie despre criza scenariilor. Sigur că trebuie neapărat să facem o discociere între literatură şi maculatură. Din punctul ăsta de vedere romanul lui Laurence Sterne intră în prima categorie, dar nu cred că e o lectură prea frecventă. Tu, cel puţin spuneai că l-ai citit în facultate, la filologie. Acum vine o altă problemă, pe care o am eu cu Winterbottom. Mi se pare un touche-a-tout extrem de inegal, care nu are nici nebunia unui Ken Russell, nici geniul criptic al unui Peter Greenaway. În ceea ce priveşte A Cock and Bull Story, cred că sunt remarcabile intenţia şi efortul de a găsi un limbaj cinematografic care să traducă limbajul literar. De altfel asta ar trebui să fie condiţia oricărei ecranizări de calitate şi nu o translare pedestră a acţiunii de pe hîrtie pe peliculă. Numai că în cazul de faţă rezultatul e cam indigest.

A.L.Ş.: De acord cu ce spui despre Winterbottom - cu precizarea că "inegali" sînt mai toţi cineaştii care fac film după film, în ritmul de unul la doi ani sau chiar unul pe an (de la Woody Allen la centenarul Manoel de Oliveira).

Pe de altă parte, recunosc că nu am cum să judec o ecranizare după o carte pe care am citit-o
decît prin prisma ei; ca regulă generală, cred că orice spectator de cinema este "ecranat" de această fatalitate. Probabil, însă, că situaţia se va schimba: generaţia care vine după noi vede mai întîi filme şi apoi, eventual, citeşte şi romanele care le-au inspirat...

Această constatare ne face să ne apropiem de scopul, de fapt, prezenţei noastre la Ierusalim (şi Tel Aviv): anume, acela de a prezenta "noul film românesc" - de două ori unui public românofon şi o dată, unuia anglofon. Am vorbit, deci, despre ce se întîmplă - exaltant şi fragil, totodată! - în cinematograful românesc de astăzi, dar şi, inevitabil, despre "vechiul nostru cinema" - făcut, zic eu (şi poate dragul nostru coleg, al nostru şi al lui Costel Safirman - la Bujor T. Rîpeanu mă gîndesc -, confirmă...), mai mult din ecranizări. În fine, n-am stat să număr dar, cu atîtea
Înşir'te mărgărite, Ţigăncuşe din iatac, Nopţi furtunoase, Mori cu noroc, Păduri ale spînzuraţilor, Nunţi de piatră, Iacobi şi Balanţe, nu m-ar mira să "ne iasă" - şi la numărătoare - că filmul românesc stă, mai mult, în ecranizări; pînă de curînd - cînd, este evident, noua generaţie a "schimbat capul" corăbiei, îndreptînd-o mai degrabă spre poveşti prezente, de strictă actualitate şi, în orice caz, spre un (neo)realism care, zic eu, întoarce spatele atît "literarului" pur şi dur al epocilor anterioare, cît şi "show"-ului televizual care a formatat, catastrofic, obiceiurile privitului într-un ecran... Cum vezi această "(r)evoluţie" (pe care nici nu ştiu de ce o pun între ghilimele; din inerţie, cred!)?

C.C: Cred că ceea ce se întîmplă azi în cinematograful românesc este în primul rînd o negare a ceea ce s-a întîmplat înainte de '89. După cum rezultă din grupajul făcut de tine în Dilema veche ("Vechiul nostru cinema"), tinerii cineaşti recunosc filmele de valoare făcute în trecut, dar nu mai pot şi nu mai vor să continue pe acelaşi drum. Şi bine fac. De altfel, dacă ne uităm la producţiile de după '89, constatăm este un drum închis chiar şi pentru cineaştii mai în vârstă. Aici e drama: ei nu se mai pot înnoi, nu pot adopta un alt limbaj, nu pot renunţa la un anume tip de scriitură, dar cred că mai au ceva de spus şi încearcă să lucreze în continuare. Hiatusul dintre generaţii este imens. Mă întreb dacă, în timp, vor apărea artişti care să împace într-un fel cele două direcţii. Poate că o soluţie ar fi cea sugerată de tine în discuţiile noastre de la Ierusalim: filmul de gen (absent din peisajul cinematografic românesc actual) în care atenta observaţie a realităţii să se topească în nişte tipare relativ clasice.

A.L.Ş.: Au fost prezenţi şi trei reprezentanţi ai acestei noi generaţii: regizorul de teatru (şi actor, totodată, în cîteva scurt-metraje de succes) Erwin Simsensohn, regizorii Alexandru Mavrodineanu şi Gabriel Sîrbu. Erwin are un mic rol în Megatron-ul lui Marian Crişan (proaspăt palmdorizat la Cannes), Mavrodineanu a regizat Lecţia de box (premiat de tine, anul trecut, la Anonimul - şi care a fost prezentat cu succes şi la New York, într-o selecţie făcută de Richard Pena), iar Sîrbu - La drumul mare (un scurt cu mare priză la public, după cum s-a văzut şi la Ierusalim)...

Discuţiile au fost destul de animate (două, moderate de Costel Safirman, una - de Dan Făinaru), dar ce m-a interesat, pe mine cel puţin, este să constat cît de diverse sînt tipurile (inclusiv umane) şi abordările acestui grup foarte restrîns de (încă) tineri regizori... iar asta, într-un segment (numit de noi, ad-hoc, "noul nou val") care este, oricum, puţin
altceva decît "valul-val", minimalist pur sînge (gen Puiu, Porumboiu, Mungiu sau Muntean). Cei din mai tînăra generaţie sînt, parcă, mai "audience-friendly", cum zic americanii - adică le pasă şi de public -, story-urile lor sînt un picuţ mai convenţionale (mă gîndesc, de pildă, la scenariul lui Sîrbu - o comedie romantică pur sînge!), dar asta face, totodată, ca şi "mesajul" lor să treacă mai uşor pentru că publicul este deja formatat pe tipar hollywoodian. Mi se par, una peste alta, mult mai puţin radicali, mai moderaţi şi mai relaxaţi şi - cum spuneam la una dintre mesele rotunde - ca şi cum ar fi învăţat de la "revoluţionari" cum stă treaba cu minimalismul, cu "felia de viaţă" etc., dar ar fi prins din mers (de la alţii - poate chiar de la televizor!) şi ideea că "pastila" trebuie îndulcită puţin. Pe scurt: au luat "felia de viaţă" (autenticismul neorealist de care vorbeam) şi au pus-o într-un tipar de gen. Or, eu cred că e foarte bine că se întîmplă aşa (sigur, contează şi rezultatul), pentru că filmul românesc rămîne ancorat în realitate, dar publicului i se dă şi acel confort, atît de necesar uneori, al teritoriului cunoscut - care este formatul unei comedii, să zicem. Nu ştiu ce părere ai despre asta...

C.C: Părerea că ai deschis o grămadă de subiecte care se pot întoarce pe toate feţele. În parte, asta am făcut şi în cele trei întîlniri despre care vorbeai.

Unul ar fi cel cu valul-văluşorul-văluţul, despre care unul dintre israeliţii de origine română spunea cu umor că mîine-poimîine riscăm un tsunami. Unde n-ar da Domnul! Teama mea e că apa asta relativ învolburată, pe care tot încercăm s-o definim, să nu băltească sau, şi mai rău, să nu sece. Nu mai am răbdare. Vreau să-i văd muncind atît pe cei afirmaţi, cît şi pe cei care acum se aliniază cu adevărat la start. De fapt, după părerea mea, toată această disociere între un aşa-zis prim val şi un al doilea este găselniţa noastră, a criticilor care încercăm să teoretizăm oarecum înainte de vreme. Dacă îţi aminteşti, am debutat contrazicîndu-ne dacă apariţia primelor semne de înnoire este sau nu o întîmplare...

A.L.Ş.: ... eu susţinînd în continuare că a fost o întîmplare!

C.C: Acuma ni s-a căşunat cu valul etapizat. Tu nu crezi că mai întîi băieţii care vin din urmă trebuie să depăşească momentul primului scurt-metraj şi să confirme? Deocamdată, nădejdea mea stă în Radu Jude, Adrian Sitaru, Paul Negoescu şi Marian Crişan (prezenţi şi ei cu filme la Ierusalim). Motivul: sunt harnici şi se zbat să lucreze. Nu sunt convinsă că vor trage lozul cel mare, dar promit să facă filme peste medie, adică tocmai ceea ce lipseşte cinematografiei noastre, care are vîrfuri şi abisuri. Te-ai gîndit vreodată că această configuraţie poate nu e întîmplătoare, atîta vreme cît se regăseşte în structura societăţii noastre postdecembriste?

Să revenim. Vorbeai despre o posibilă abandonare a minimalismului pur sînge. Bine ar fi, deşi nu cred. Sunt încă prea fascinaţi de formula feliei de viaţă, lansată de tandemul Răzvan Rădulescu-Cristi Puiu, şi nu-i observă capcanele. Principala ar fi, după părerea mea, căderea în derizoriu. Alta ar fi monotonia, deja vu-ul. Care dintre ei va izbuti să le evite păstrînd gustul pentru autentic, dar împachetîndu-l altfel?

A.L.Ş.: Rămîne de văzut.

Nu mă pot împiedica să mai spun ceva, în încheiere - două lucruri.

Unul, că a fost foarte simpatică (dar şi dătătoare de gîndit) intervenţia lui Leon Volovici, de la prima masă rotundă - aceea cu reprezentanţii diasporei româneşti, la Ierusalim (Costel Safirman a moderat-o şi pe următoarea, de la Tel Aviv, la fel de animată). Atunci cînd citise cronica lui Gorzo din
Dilema veche (despre grupajul de scurt-metraje ieşite şi pe ecrane), Volovici nu văzuse Lecţia de box al lui Mavrodineanu, l-a văzut după citirea cronicii... şi, vorba lui, "parcă era vorba despre alt film"! (Lui Volovici îi plăcuse filmul, lui Gorzo nu.) Nu este vorba, aici, doar de mult-invocata "distanţă" care face ca, uneori, lucrurile să se vadă mai bine de la depărtare decît de aproape (oricum l-ai privi, Lecţia de box rămîne aceeaşi mică parabolă, eficace, despre competitivitate - etosul de-mprumut al României cu maşini bengoase şi Blutus), ci şi de un îndemn - binevenit, zic eu - de a lăsa deoparte preconcepţiile şi antipatiile (legate de un subiect sau altul sau de un autor sau altul) şi de a privi produsul: Mavrodineanu ştie să spună simplu o poveste (care nici măcar nu-i aparţine: scenariul este scris de Cătălin Mitulescu) destul de subtilă, la urma urmei - pentru că "morala fabulei", deşi evidentă, este "împachetată", cum spui, în nenumărate detalii revelatoare... Şi pentru că această nouă generaţie pare să fi-nvăţat o lecţie importantă: în cinema, mesajul este în ceea ce arăţi, nu în ceea ce spui! Or, în Lecţia de box, ceea ce se arată este suficient - iar ceea ce nu e spus (tăcerile, privirile...) adaugă "plusvaloare".

Al doilea lucru interesant - ba chiar, reconfortant de-a dreptul - este că, odată cu succesele astea româneşti care ne-au (re)pus pe harta cinematografică, tinerii regizori de la noi au descoperit şi gustul... teoriei! Am citit, înainte de plecarea la Ierusalim, un excelent interviu al tînărului nostru coleg Mihai Fulger cu Paul Negoescu - un şi mai tînăr reprezentant al "noului-nou val" (postat pe
: blogul lui). Dincolo de unele imprecizii (Negoescu susţinînd că 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Mungiu n-ar fi "minimalist" pentru că a presupus un travaliu migălos de reconstituire istorică - decoruri, costume etc.) şi dincolo de confuzia, cumva firească, dintre realism şi minimalism (primul nu-l exclude pe cel de-al doilea, cum crede Negoescu, căci realismul poate fi obţinut şi prin minimalism; realismul este "tema", minimalismul - metoda), ce mi se pare formidabil - şi, aş zice, chiar fără precedent în cinematograful românesc - este acest gust, nou-descoperit, pentru comentarii şi distincţii teoretice (un teritoriu pe care, pînă de curînd, nu se aventurau decît unii critici şi foarte puţini regizori - Puiu, de pildă). Cum dialogul dintre Fulger şi Negoescu mă pasionase, nu m-am putut abţine să-i trimit celui de-al doilea un SMS chiar înainte de îmbarcarea pentru Tel Aviv; la destinaţie mă aştepta SMS-ul lui Negoescu, în care îmi răspundea unor nedumeriri şi-mi explica anumite afirmaţii ale sale... Iar discuţia a continuat pe email! Or, eu cred, Cristina, că atunci cînd tinerii noştri "bavarezi" (cum îi alintă Viorica Bucur) devin atît de preocupaţi de cum se poziţionează într-un plan teoretic, au vii controverse - între ei - cine e "minimalist" şi cine nu, şi de ce, este un cert cîştig nu doar pentru nivelul filmului românesc, ci şi pentru palierul criticii de film, pe care încercăm să ne dăm cu părerea şi noi. Aşa, cam ca-n savurosul Interior. Scară de bloc - scurt-metrajul lui Ciprian Alexandrescu...

Îţi mulţumesc pentru acest dialog.




 Toate articolele despre Articole diverse

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban
 Alte articole de Cristina Corciovescu


Alte articole

 Maraton de animaţii Happy Family - gratuit pentru copiii cu vârsta sub 12 ani -, Comunicat de presă
 Începe cea de-a şasea ediţie a caravanei Zilele Filmului Românesc, 2017, Comunicat de presă
 Zilele Filmului: Memoria Holocaustului (In Memoriam Elie Wiesel), 2017, Comunicat de presă
 Filmele LUX. 10 pentru 10 la Cinema Elvira Popescu din Bucureşti, Comunicat de presă
 Gânduri pe marginea unui interviu cu Radu Jude, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer