Un exemplu superb e cel mai recent scurt-metraj al lui Radu Jude, Alexandra - cel mai bun motiv de a vă cumpăra bilet la 5 succese mari pentru 5 filme mici, un pachet de scurt-metraje lansat pe ecrane de Metropolis Film, cu sprijinul CNC. Tavi (Şerban Pavlu) şi Iulia (Oana Ioachim) sînt doi soţi care s-au despărţit, dar care au rămas în ceea ce amîndoi consideră a fi "relaţii amiabile" de dragul fetiţei lor de patru ani, Alexandra. Tavi e în relaţii bune şi cu bărbatul (Mimi Brănescu) care i-a luat locul în apartamentul Iuliei şi al mamei ei (Cristina Ivan). Tustrei sînt oameni cu studii superioare, convinşi că pot să gestioneze inteligent creşterea copilului. Dar nu e nevoie decît de o vorbă greşită şi de un ton nepotrivit pentru ca, în numai zece minute, aranjamentul lor de oameni raţionali să basculeze în insanitate. Vorba greşită o spune fetiţa de patru ani atunci cînd i se adresează tatălui ei cu "Tavi" în loc de "tati" (deşi nu-i exclus ca el să fi auzit greşit), iar tonul nepotrivit îl foloseşte Iulia atunci cînd Tavi îi predă copilul, iar ea îl anunţă - prea sec, prea peremptoriu - că Alexandra n-o să-şi petreacă următoarea sîmbătă cu el pentru că are meditaţie. Din momentul acela, toţi par nişte nebuni: Tavi cu amocul lui pur-masculin (a cărui obscenitate e perfect redată de Pavlu), Iulia cu plăcerea ei de a-l întărîta, noul ei partener cu pretenţiile lui de raisonneur, pînă şi bunica - pentru că trăieşte printre ei. Imaginea lor strînşi în jurul fetiţei, punînd-o să arate care-i tata şi care-i mama ca să stingă conflictul, e un tablou de familie horror - cu atît mai înfiorător cu cît răul care se comite acolo e unul atît de subtil şi de involuntar. Merită subliniat cît de greu de obţinut e acest tip de realism.
Într-un alt scurt-metraj inclus în calup, Acasă de Paul Negoescu, un om plecat la muncă în Spania şi reîntors acasă de Sărbători (Marian Râlea) are o lungă conversaţie cu un taximetrist (Gabriel Spahiu). Conversaţia trece de la una la alta - de la trafic la integrarea în UE şi de la planurile taximetristului de a pleca şi el la muncă în străinătate la familia care-l aşteaptă pe client cu masa pusă: nimic de zis, e ca-n viaţă, numai că n-are destulă tensiune; în loc să aducă revelaţii, aduce aminte de alte conversaţii banale purtate în taxiuri. Ajuns acasă, clientul e întîmpinat de soţie cu o faţă obosită şi cu cîteva informaţii seci, printre care aceea că dacă-i e foame are nişte pui la frigider. Taximetristul asistă la această primire şi pare să-l ia cu frig. E, într-adevăr, o revelaţie, dar nu sînt sigur că e ca-n viaţă. Oare cuvintele acelea de întîmpinare nu sînt cam puse în gura soţiei? Oare Negoescu nu forţează puţin personajul ei ca să se conformeze cu ceea ce a stabilit el dinainte că e adevărul pe care vrea să-l spună? Începe prin a manipula prea puţin viaţa reală şi sfîrşeşte prin a o manipula prea tare.
****
5 succese mari pentru 5 filme mici este nu-tocmai-fericitul titlu al unui pachet de scurt-metraje româneşti, lansat în cinematografe şi pe DVD de compania Metropolis Film. Mai sus am apucat să vorbesc despre două dintre ele: Alexandra al lui Radu Jude şi Acasă al lui Paul Negoescu. Alexandra, un film despre doi ex-soţi care îşi închipuie - după cum se dovedeşte, înfiorător de greşit - că pot trece peste resentimentele dintre ei atît cît să nu-şi vátăme copilul, e un motiv suficient de a vă cumpăra bilet la cinema (sau de a vă cumpăra DVD-ul): una dintre palele acelea de adevăr care nu se stîrnesc decît atunci cînd un autor foarte curajos intră, cu ochii larg deschişi, în cea mai tăinuită cameră a groazei de la el din cap, şi care pot să-l bage sub scaun pe spectator. Paul Negoescu vrea la fel de tare ca Jude să spună adevărul, dar de data asta supraevaluează miza feliei de viaţă pe care ne-o aduce în faţa ochilor şi din filmul lui, Acasă, nu rămînem cu foarte mult. Celelalte filme sînt O zi bună de plajă al lui Bogdan Mustaţă, Lecţia de box al lui Alexandru Mavrodineanu şi Valuri al lui Adrian Sitaru.În O zi bună..., trei copii cu feţe fioroase răpesc doi adulţi cu aer de amărăşteni - un şofer şi o prostituată -, îi duc pe malul mării şi îi chinuie. Asta-i tot ce vedem în cele zece minute de film. La un moment dat, copiii o tîrăsc pe femeie în valuri ca să "se joace" cu ea. Atunci cînd şoferul încearcă să scape, devin şi mai violenţi: tăbărăsc pe el cu pumnii şi cu picioarele. Sălbăticia asta ne e prezentată fără explicaţii. Cheia e, probabil, în propoziţia batjocoritoare pe care unul dintre torţionari le-o aruncă victimelor - "Vă declar soţ şi soţie" -, coroborată cu informaţia că Mustaţă şi-a recrutat micii actori într-un orfelinat. Dacă filmul lui spune ceva, atunci spune ceva foarte simplu: copiii abandonaţi au în ei multă furie. Problema nu e că toată lumea ştie asta - e treaba artei să ia lucruri pe care, la un nivel sau altul, le ştie "toată lumea" şi să le facă iarăşi noi (ceea ce e totuna cu "şocante") pentru noi; problema e că Mustaţă şi scenaristul său, Cătălin Mitulescu, nu fac asta. Ce le reproşez eu lor este că nu revelează, ci învăluie în fum - escamotează semnificaţia simplă a ceea ce au de spus, astfel încît să pară mai subtilă, mai greu de desluşit, mai "artistică". Rezultatul e o lucrare de artă conceptuală găunoasă şi destul de respingătoare - efectul ei depinde mult prea tare de planuri-detaliu cum ar fi acela cu piciorul unuia dintre copii călcînd pe capul şoferului.
Lecţia de box - povestea unui tată care-şi dă la box băieţelul cel sensibil, ca să facă din el un bărbat adevărat - mi s-a părut la fel de respingător, pentru că ideile despre educaţie ale tatălui au parte, în mod vizibil, de binecuvîntarea autorilor (regizorul Mavrodineanu şi, din nou, scenaristul Mitulescu). Ce-i drept, altora li s-a părut ironic - o satiră a culturii macho. Ce-ar încuraja o asemenea lectură? În primul rînd, faptul că tatăl e atît de antipatic - un taur în costum de firmă, care maimuţăreşte vocea plîngăreaţă a fiului său şi sare în ring cu boxerul care ia apărarea copilului -, încît e greu de presupus că autorii nu sînt conştienţi de asta. În al doilea rînd, faptul că pierde meciul cu boxerul - sau, mai corect, îl cîştigă pentru că boxerul se lasă; şi cum "victoria" lui e cea care trezeşte în băieţel ambiţia de a învăţa şi el să se bată, se poate spune că băieţelul e "păcălit" să accepte valorile macho. Dar tot nu văd unde-i ironia: nu văd cum sînt chestionate aceste valori, văd doar cum sînt confirmate. Tactul de care dau dovadă boxerii, abţinîndu-se să-l umilească pe tată, confirmă convingerea acestuia că o sală de box e o şcoală numai bună pentru băieţelul lui. Dar dacă datul cu pumnul e pur şi simplu străin de firea băieţelului? Nu văd nici un indiciu cum că realizatorii şi-ar fi pus întrebarea asta. Nici predispoziţia tatălui de a se lua la harţă nu e chestionată: exemplul dat de el în ring e chiar un exemplu - de curaj şi de tenacitate - şi filmul se încheie cu imaginea lui întins pe o bancă din vestiar - un războinic odihnindu-se.
Toate astea mă lasă fără prea mult spaţiu pentru Valuri - deşi filmul lui Sitaru e cel mai simpatic din calup. Locul acţiunii e o plajă de pe litoralul românesc, iar personajele sînt un golănaş negricios, o frumoasă turistă elveţiană cu un copil mic şi un cuplu de neamuri proaste cu copilul lor. Atunci cînd turista dispare (după toate aparenţele, înecată), după ce l-a rugat pe golănaş să-i supravegheze copilul şi lucrurile, golănaşul e pus în faţa unei dileme morale. Rezolvarea optimistă e prea expediată ca să fie convingătoare, dar Sitaru are un ochi foarte bun pentru spectacolul unei plaje supraaglomerate, amestec comic de promiscuitate şi iritabilitate generală.