Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Quantum of Solace

Bond - Quantum of Solace


Andrei Gorzo

Dilema Veche, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Noul James Bond, Quantum of Solace, o ţine numai în scene de acţiune, fără a avea un regizor realmente talentat la aşa ceva. Secvenţa-pregeneric e o afacere confuză cu un Aston Martin urmărit de două Alfa Romeo pe nişte drumuri italiene: o rafală de cadre scurte care creează o impresie generală de "autogeddon", dar din care nu se poate reconstitui nici o fază concretă, nici o manevră executată de Bond ca să scape de urmăritori. După generic (şi după un cîntec slab) se dezlănţuie o nouă urmărire, mai bună, mai întîi prin nişte catacombe şi apoi pe schelele dintr-o biserică aflată în renovare, dar regizorul Marc Forster o strică parţial şi pe asta, montînd-o în paralel cu o paradă hipică. Paralelismul n-are nici o logică (ar fi avut una dacă cineva ar fi ajuns sub copitele cailor), e doar "ideea" unui regizor care, în lipsa unui simţ real al acţiunii, aplică mecanic principiile montajului de atracţii, adăugînd spectacol (cai în ralanti) la spectacol (urmărire) în speranţa că pulsul spectatorului va creşte de două ori mai mult. Bineînţeles că se întîmplă exact opusul: o parte din urgenţa urmăririi se pierde printre caii aceia de vis.

Mai tîrziu, în timpul unui schimb de focuri declanşat în foaierul unei opere, Forster scoate zgomotele de împuşcături, bagă muzică de Puccini şi construieşte un alt montaj paralel - unul de tip Godfather - violenţele butaforice de pe scenă vs. violenţele "reale" din foaier. Numai că, în Godfather, paralelismul chiar însemna ceva, pe cînd aici e doar o fiţă. OK, tot de fiţe se ţinea şi Brian De Palma atunci cînd reconstituia, în The Untouchables, o secvenţă din Crucişătorul Potemkin, dar fiţoşenia lui De Palma nu-l împiedica să regizeze o pistoladă eficientă, pe cînd puseurile de formalism ale lui Forster sînt în răspăr cu interesele lui ca regizor de acţiune.

Chiar şi cele mai slabe Bond-uri din trecut conţineau măcar cîte o cascadorie antologică, dar Quantum of Solace e plin de scenuţe de acţiune care n-apucă să se aprindă ca lumea că se şi sting: o cursă de bărci, cîştigată de Bond printr-o altă manevră din aia inspirată, care ar smulge aplauze dacă s-ar şi înţelege în ce anume constă; un duel aerian, la capătul căruia Bond (Daniel Craig) şi partenera lui (Olga Kurylenko) sar din avion cu o singură paraşută... Bond a mai făcut lucrurile astea. De acord, înainte le făcea într-un spirit de circ, pe cînd acum merge pe "realism" (i.e. viteză plus brutalitate), dar la ce bun "realismul" ăsta dacă înainte le făcea mai bine? Şi la ce bun, dacă înfruntarea finală e doar o reluare mai modestă (într-un decor mai puţin SF) a atîtor alte finaluri bondiene în care el se bate cu personajul negativ, partenera lui se bate cu partenera sau partenerul personajului negativ, iar bîrlogul acestuia arde în jurul lor?

Episodul precedent (şi primul cu Daniel Craig), Casino Royale, renunţase la formalitatea asta - şi nu numai la ea, ci şi la celelalte surse tradiţionale de plictiseală şi penibil -, dar iat-o că se întoarce. S-au întors şi altele. Dacă aţi dus dorul micilor poante de pe margini, care pe vremea lui Roger Moore reuşeau invariabil să strice efectul celor mai îndrăzneţe cascadorii, iat-o aici pe băbuţa care-şi scapă mătăniile în timpul urmăririi din biserică şi care exclamă: "Doamne! Ce-am făcut?". Dacă v-au lipsit lamentabilele texte de agăţat ale lui 007, auziţi ce apropouri îi bate aici unei tinere agente.

Aceste alunecări în vechile năravuri sînt cu atît mai regretabile cu cît Bond-ul lui Craig nu are nimic lubric sau ludic în el. Bond-ul lui Craig e un Terminator cu limite - unul care simte durere - şi suspansul din Casino Royale era construit pe întrebarea: care sînt limitele lui? Cît poate să îndure? Această aplicaţie sado-masochistă era ceva nou în filmele cu Bond, dar ea venea direct din cartea Casino Royale, publicată în 1953: primul roman al lui Ian Fleming, deci actul de naştere al lui 007. După o oră de globe-trotting, urmăriri şi numărători inverse, filmul o lăsa mai uşor cu aceste elemente tradiţionale ale spectacolului bondian, instalîndu-se tacticos în cazinoul din titlu şi în situaţia dramatică născocită de Fleming: Bond trebuia să bată pe cineva la cărţi. În următoarea oră, el juca, pierdea, urca la el în cameră ca să se bată cu unii, mai juca, bea otravă, îşi repornea inima cu defibrilatorul din maşină, cîştiga şi îl lăsa pe adversar să-şi ia revanşa la o partidă de tortură genitală. Pentru prima dată într-un film cu Bond, spectacolul era Bond însuşi. Şi era tare. Un triumf postum pentru Fleming, care figurează pe genericele tuturor filmelor ca părinte al lui Bond, dar căruia filmele rareori îi fuseseră fidele. Întorcîndu-se în sfîrşit la el, 007 părea să fi primit o nouă viaţă.

Dar n-a durat. După încă un film (nebazat pe vreo carte de-a lui, ci doar pe un titlu), seria e din nou obosită. Doamne, adu-l înapoi pe Fleming!




 Toate articolele despre Quantum of Solace


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Another Way to Bond - Quantum of Solace, Alin Ludu Dumbravă
 James Pitbull Bond - Quantum of Solace, Răzvan Brăileanu
 Adrenalină, testosteron şi marketing - Quantum of Solace (& Casino Royale), Lucian Maier
 Aleargă, Bond, aleargă! - Quantum of Solace, Iulia Blaga
 O parte de consolare după Casino Royale - Quantum of Solace, Mihnea Columbeanu
 Toate articolele despre Quantum of Solace


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer