Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Entre les murs

Pentru civilizaţie - Entre les murs


Andrei Gorzo

Dilema Veche, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La începutul anilor 2000, François Bégaudeau a predat franceza într-o şcoală pariziană "dificilă" (frecventată majoritar de copii de imigranţi). Cel de-al patrulea roman al său, În clasă (publicat la noi de Editura Nemira, în traducerea Mihaelei Toma Udrişte, cu o prefaţă de Alex. Leo Şerban), se bazează pe experienţa sa de profesor. Bégaudeau însuşi joacă rolul principal în ecranizarea regizată de Laurent Cantet, după un scenariu scris de regizor în colaborare cu romancierul şi cu Robin Campillo.

Atît romanul, cît şi filmul (premiat anul acesta cu Palme d'Or), sînt sclipitoare. Nu au nimic de-a face cu melodramele acelea didactice (în ambele sensuri) de tip To Sir, with Love sau Dangerous Minds, în care personajele de elevi-problemă sînt programate din fabricaţie să răspundă la presiunea blîndă a profesorului luminat, lepădîndu-şi carapacele dure şi dezvelindu-şi sufletele sensibile. În roman nici nu există o "dramă" în sensul convenţional al termenului (intrigă, punct culminant etc.). E construit din frînturi de discuţii purtate în clasă şi în cancelarie (lumea din afara şcolii e exclusă) şi se citeşte ca un jurnal de război. François trebuie să le inculce elevilor săi valorile fundamentale ale culturii franceze, respectînd totodată identitatea culturală a fiecăruia. Trebuie să încurajeze gîndirea independentă, dialogul democratic, şi totodată să menţină ordinea. Trebuie să mînuiască argumentul, ironia, eventual înjurătura şi doar în ultimă instanţă pedeapsa. Zilnic pierde şi cîştigă nenumărate bătălii. În ochii oricărui cititor de bună-credinţă, François iese din carte ca un profesor bun, iar sistemul de învăţămînt pe care-l slujeşte iese cel mai bun dintre toate sistemele posibile, dar tehnicile literare moderniste ale lui Bégaudeau generează în permanenţă îndoieli şi nelinişti. François rareori ne spune ce e-n capul lui, iar ce ne spune - că nu doarme noaptea, de pildă - sună alarmant. Oare are momente cînd îşi duşmăneşte elevii? Oare atunci cînd împrumută limbajul de cartier al unuia, ca să-l pună la punct, o face din motive strict strategice sau îl lasă nervii? Nu putem fi siguri. Profesorul nu redă decît dialogurile şi micile lui notaţii despre înfăţişarea elevilor - de obicei, inscripţiile de pe tricouri - lucruri pe care le observă aşa cum un pistolar de western observă reflexiile soarelui pe ţevile puştilor aţintite asupra sa. Cancelaria e fortăreaţa western, plină de profesori hărţuiţi şi buimaci, care-şi trag sufletul între două bătălii. Probabil că majoritatea sînt acolo deoarece cred în civilizaţie, cred în raţiune, dar stilul cărţii - fragmentaţia, opacitatea ameninţătoare, repetiţiile - accentuează lipsa de progres, uzura nervoasă, friabilitatea raţiunii.

După cum spunea criticul André Bazin, cu cît calităţile literare ale unei cărţi sînt mai importante, cu atît mai rău le va bulversa orice tentativă de adaptare; adaptarea are sorţi de izbîndă nu atunci cînd încearcă să reproducă exact echilibrul lor, ci atunci cînd construieşte un echilibru echivalent. E cazul acestui film. Pentru început, elevii de pe ecran nu pot fi la fel de opaci ca aceia din carte; sau ar putea fi, dar numai sub privirea unui Gus Van Sant. Privirea lui Cantet e mult mai tradiţional-umanistă. Elevii lui nu sînt nici transparenţi cum sînt cei din melodramele hollywoodiene; el le respectă misterul. Dar, oricît de ostili ar fi, nu par inaccesibili: mişcă ceva acolo, e cineva acasă. Faptul că-l vedem şi-l auzim pe François schimbă şi el o groază de lucruri: ne e mult mai uşor să ne dăm seama dacă se pierde sau nu, dacă greşeşte sau nu. Şi în prima parte a filmului nu prea greşeşte. Cartea e făcută din frînturi de experienţă tăioase ca nişte cioburi, din frînturi de bătălie care lasă o impresie de înfrîngere şi de futilitate. În film, frînturile sînt puse cap la cap, devin blocuri solide de experienţă, bătălii mari al căror bilanţ tinde să-i fie favorabil lui François chiar şi atunci cînd deznodămîntul propriu-zis e negativ sau neconcludent: fiind mai lungi, măcar par să aibă un sens - chiar dacă pierde, François marchează puncte utile.

S-ar putea spune că, datorită formei sale ceva mai tradiţionale, filmul e mai optimist decît romanul (tradiţionalul e reconfortant în sine), dar, în interiorul acestei forme, el îşi creează un echilibru echivalent. În roman nu există un lanţ de evenimente care să ducă la o bătălie culminantă. În film există - şi înfrîngerea pe care o suferă François (creată de realizatori prin combinarea mai multor mici înfrîngeri din roman: renunţarea la lupta cu un elev-problemă prin susţinerea exmatriculării sale şi insultarea a două eleve care apoi îi cer socoteală în numele ideii de dreptate în care el le-a educat) e suficient de dramatică încît să arunce îndoiala asupra unui model educaţional clădit pe cele mai bune principii şi aplicat de oamenii cei mai buni.




 Toate articolele despre Entre les murs


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Viaţa în detaliu - Entre les murs, Andrei Rus
 Dispariţia lui înăuntru - Entre les murs, Mihai Ignat
 Ce (nu) ni se spune la şcoală - Entre les murs, Andreea Chiriac Hentea
 Lecţie aprofundată despre pregătirea pentru viaţă - Entre les murs, Alin Ludu Dumbravă
 Nu mă gîndesc să creez obiecte de artă, ci să povestesc cît mai corect posibil - Entre les murs, Mihai Fulger, un interviu cu Laurent Cantet
 Toate articolele despre Entre les murs


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer