Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Topuri 2008

Dilemele anului 2008: Film - Multe şi puţine bune


Alex. Leo Şerban

Dilema Veche, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmele intrate pe marile ecrane din România nu au fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cele străine au fost fix ca-n alţi ani: zgomotoase şi numeroase. Cele româneşti au fost mai puţine şi mai puţin premiate; unele nu doar că nu meritau să fie premiate, dar nu meritau nici să fie făcute (sau distribuite). Iar filmele din festivaluri sînt o categorie atît de aparte încît nici nu par să-şi găsească locul în socotelile de sfîrşit de an. Noi am ales să le amintim, pentru că au fost cele mai bune... (Alex. Leo Şerban)


În filmul românesc, vîrfurile sînt chiar vîrfuri

De la 1 ianuarie 2008 şi pînă la data încheierii acestui raport, 5 decembrie 2008, pe piaţa cinematografică din România au circulat 11 producţii autohtone de lungmetraj (n-am pus la socoteală filmele proiectate doar în festivaluri, filmele rulate fără să fi fost propriu-zis distribuite în circuitul comercial - Elevator, Podul de flori), şi nici premiera Întîlniri încrucişate, anunţată pentru 12 decembrie2008 şi încă incognita pentru mine la ora la care scriam.). Din cele 11, numai două contează: Boogie (de Radu Muntean) şi Restul e tăcere (de Nae Caranfil). Sînt singurele care au cu adevărat în spate o concepţie despre cinema - o concepţie educată, închegată, consistentă, completă în sine. Din fericire, e vorba despre două concepţii fundamentale - se poate spune că ele apar odată cu Lumière, respectiv cu Méliès, şi că toată istoria filmului universal se bazează pe ele.

Şi, în aceste două filme româneşti, ambele sînt reprezentate la un nivel foarte înalt. Deci hai să ne oprim un minut din văicăreală; pentru o cinematografie atît de modestă ca număr de producţii, nu stăm rău deloc. Restul e tăcere e Spectacol cinematografic cu "s" mare (ceea ce se vor a fi şi alte două filme ale anului, Supravieţuitorul şi Nunta mută, dar între concepţia lui Caranfil despre ceea ce presupune asta şi concepţiile colegilor săi Nicolaescu şi Mălăele, diferenţa de inteligenţă şi de cultură se măsoară în regnuri), ba chiar o pledoarie conştientă, profund personală, pentru spectacularitatea cinema-ului, pentru capacitatea sa de a funcţiona ca o fuziune între toate celelalte arte ("înalte" şi "vulgare", şi toate la temperatura lor maximă), deopotrivă de satisfăcătoare la cele mai primitive şi la cele mai rafinate niveluri.

Boogie e realism în linia Moartea domnului Lăzărescu - Hîrtia va fi albastră - 4, 3, 2. A fost întîmpinat ca o ruptură cu trecutul - ca o trecere de la "critică socială" la "intimism" -, dar ruptura e inexistentă. În realitate, nici unul dintre aceste filme nu se oprea la nivelul de "critică socială"; nici unul nu se mulţumea să identifice răul cu un anumit tip de orînduire, cu un anumit moment istoric. La nivelul ăsta (unde răspunsurile sînt în ultimă instanţă comode, oricît de incomode ar fi) se opreşte jurnalismul (sau realismul convenţional al unui alt film din 2008, Schimb valutar), pe cînd, în toate aceste cazuri, investigaţia mergea mai departe; ceea ce înseamnă că obiectul ei final era întotdeauna umanul - dincolo de contexte, dincolo de orice ţapi ispăşitori cu nume care se termină în "ism" -, interogat fără idei preconcepute - nici din alea roz-bonbon, nici din alea negre-tăciune -, adică fără melodramă.

Acum hai să fiu antipatic: aceste filme nu sînt pentru toată lumea. Nu e nimic abscons în ele, dar îl pun pe spectator să citească. Să citească încontinuu gînduri şi emoţii în replici şi acţiuni. Gînduri şi emoţii pe care artiştii le-au pus acolo, dar fără a ni le băga în ochi şi fără a anexa la ele şi concluziile pe care ar trebui să le tragem noi. Cinema-ul comercial nu te antrenează pentru tipul ăsta de lectură. El îţi arată fiecare lucru cu indicatorul şi-ţi mai şi explică ce trebuie să crezi despre el. În esenţă, te tratează ca pe un preşcolar. De aici numărul mare de spectatori care n-au văzut în aceste filme decît "urîţenie românească", iar în Boogie, unde nu există nici o urîţenie care să sară în ochi, n-au mai văzut nimic. Pentru un spectator care a fost manipulat toată viaţa lui, realismul ăsta are de ce să fie perplexant, pentru că e aproape complet nemanipulativ. Nu e doar o tehnică, e în primul rînd o etică. Şi, în momentul ăsta, nu ştiu dacă există pe undeva prin lume vreo formă mai evoluată de viaţă cinematografică. (Andrei Gorzo)


Şi a fost 2008

Al n-lea sequel al unei francize inutile, o comedioară sexuală de Woody Allen cu Scarlett, o nouă peliculă liberală anti-corporatistă/anti-Irak de care nu-i pasă nimănui, o pretenţiozitate franceză, Keira în corset, un film micuţ şi percutant de la TIFF, un remake care n-ar fi trebuit făcut niciodată, o pompozitate academică britanică, un frisonant horror sud-american, o dudă de mare regizor, un alt oripilant Saw, seriale adaptate pe marele ecran din lipsă de imaginaţie, cîteva filme bune, toate cu Robert Downey Jr., comedii romantice dezgustătoare cu Kate Hudson, vrăjitorii digitale şi copii fantastici, o mare mică buturugă Sundance, o animaţie Pixar genială, un menaj à trois în Paris... Da, 2008 ar fi putut fi 2007, 2006 sau 2005. Cinematograful mondial (traducere: 88% Hollywood şi 12% restul lumii) de care are parte marele ecran românesc este foarte previzibil. A fost un an mediocru, dar nu ăsta e cel mai rău lucru.

Mai rea a fost dezastruoasa diminuare a publicului din săli, o spirală descendentă care nu se mai opreşte. Era deja ridicol ca, la o populaţie de 20 de milioane, succesul anului să însemne 100.000 şi ceva de intrări (vezi Codul lui Da Vinci). Însă, în 2008, n-a fost depăşit nici măcar pragul de 90.000, în condiţiile în care se deschid din ce în ce mai multe cinematografe. Pirateria rămîne o banalitate, un act decriminalizat, ba chiar cool. Dacă n-ar fi aşa, ar mai discuta hipsterii de prin baruri la fel de lejer despre cum au downloadat Madagascar 2? Ştiu oameni de film care împart, nonşalanţi, CD-uri piratate altor colegi de ziar, chipurile prea ocupaţi ca să meargă la cinema, fără să-şi dea seama că îşi taie singuri creanga de sub picioare. Pauperitatea încasărilor îi va face pe distribuitori să nu se mai aventureze în afara mainstream-ului.

Configuraţia box office-ului de sfîrşit de an ne dă drept campioni Quantum of Solace, Hancock, Journey to the Center of the World / Călătorie spre centrul pămîntuluişi, ţineţi-vă bine, şi-o blondă">My Best Friend's Girlfriend / Doi burlaci şi-o blondă, o peltea atroce cu Kate Hudson. Succesul surprinzător al acestei pelicule, alături de cel al lui Sex and the City-The Movie, mă face să cred că putem conta, în afară de hoardele de băieţi adolescenţi flămînde de "super" şi de blockbuster, şi pe fetele care ies în gaşcă la o şuetă şi-un film.

Deci, filmele anului - There Will Be Blood şi No Country for Old Men? Ambele grozave, seminale, brutale, sîngeroase, crepusculare. Preferatul meu rămîne, însă, Wall-E. Da, sînt unul dintre cei care au căzut în cultul animaţiei Pixar. Cu toată stranietatea lui - primele 20 de minute sînt, practic, mute, iar restul abundă în referinţe la Chaplin, Keaton, Kubrick şi la o grămadă de alte filme SF clasice - Wall-E a fost un blockbuster suav, într-un an sever deprimat. De o nesfîrşită inventivitate vizuală şi narativă, Wall-E este un action mai captivant decît toate super-producţiile hipercinetice şi decerebrate la un loc şi o fabulă ecolo mai percutantă decît toate acele documentarele teziste în PowerPoint. Iar ochii roboţelului sînt atît de minunat de expresivi, încît actorii pot intra liniştiţi în grevă...

L-am văzut într-o sală arhiplină unde am stat pe scări: lumea exalta copilăreşte, ofta şi striga. La final, a aplaudat. N-am mai văzut aşa ceva într-un multiplex. Un mic miracol care vorbeşte despre puterea unificatoare a cinema-ului popular şi despre plăcerea de a merge la film. (Anca Grădinariu)


Pomul cu premii (festivaliada)

2008 a fost un an prost pentru cinema, este opinia generală. Dintre festivalurile importante (Berlin, Cannes, Locarno şi Veneţia), doar Cannes-ul "s-a scos" - după un deja-excepţional 2007 -, lansînd cîteva filme memorabile: Entre les murs al lui Laurent Cantet, Gomorra lui Matteo Garrone şi Waltz with Bashir al lui Ari Folman (rămas nepremiat). A fost anul cinematografului din America Latină, aşa cum 2007 a fost anul cinematografului românesc (cu cele două premii de la Cannes): la Berlin a cîştigat un brazilian, Tropa de elite (deşi revelaţia a fost, mai degrabă, mexicanul Lake Tahoe al lui Fernando Eimbcke), la Cannes au fost nu mai puţin de patru pelicule latino-americane în competiţie (dintre care două, Leonera şi Linha de passe, au luat premii), la Veneţia şi-a făcut debutul ca regizor scenaristul mexican Guillermo Arriaga (cu un film turnat, ce-i drept, în SUA: The Burning Plain), iar în festivalurile autohtone au cîştigat (tot) mexicanii: la TIFF, Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo şi La zona, iar la Anonimul, Stellet Licht al lui Carlos Reygadas (deja revelat acolo în 2006 cu Batalla en el cielo).

Cinematograful românesc încearcă să intre în normalitate (adică să nu mai ia premii), dar e greu: la Berlin, Bogdan Mustaţă a luat Ursul de aur pentru scurtmetrajul său O zi bună de plajă, iar la Cannes, Palme d'Or-ul i-a revenit lui Marian Crişan pentru Megatron (tot un scurtmetraj). A scăpat atenţiei un amănunt interesant: Ursul & Palma din 2008 refac situaţia din 2004, cînd Cristi Puiu primea tot Ursul de aur pentru scurtmetraj (cu Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea), iar Cătălin Mitulescu Palme d'Or-ul (pentru Trafic). Dacă am crede în coincidenţe, atunci poate că ar trebui să ne aşteptăm la încă un premiu Un certain regard în 2009 (simetric celui pentru Moartea domnului Lăzărescu), iar la o Caméra d'Or în 2010 (identică celei pentru A fost sau n-a fost?) şi la o a doua Palmă, respectiv încă un Un certain regard în 2011 (pentru a bifa marele şlem cu 4,3,2 şi California Dreamin')! Dar asta ar însemna să nu mai ieşim niciodată din starea de excepţionalitate, cu care se pare că ne-am obişnuit...

Am putea lua exemplu de la francezi - care au inventat cinematograful, au dat lumii realismul poetic şi "noul val" (cel adevărat!) şi care nu mai primiseră Palme d'Or-ul de peste 20 de ani. OK, "după 20 de ani" este un titlu bun pentru literatură, nu şi pentru cinema - dar mai important pentru cinematograful românesc, acum, este să aibă filme (foarte) bune selecţionate în marile festivaluri (cum a fost Boogie, la Cannes, şi Pescuit sportiv, la Veneţia) decît să scuture la nesfîrşit pomul cu premii. Tot ceea ce a însemnat "festivaliadă", din 2004 încoace, a deschis calea filmului românesc, care şi-a găsit un loc (privilegiat) pe cine-harta internaţională; ar fi timpul să considerăm că ne-am încheiat treaba şi să mai facem şi "filme pentru acasă". Ceva nu e-n regulă atunci cînd mai repede vezi un film românesc în marile festivaluri decît pe marile ecrane din ţară... (Alex. Leo Şerban)



 Toate articolele despre Topuri 2008

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Batem pasul pe loc, Cristina Corciovescu
 Imposibilul înconjur al lumii, în zeci de festivaluri, Magda Mihăilescu
 2008, Andrei Creţulescu
 Best of 2008, Alin Ludu Dumbravă
 Retrospectiva Cele mai bune filme ale anului 2008, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Topuri 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer