Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

...bîzîit ca de albine


Alice Georgescu

Dilema Veche, ianuarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cînd am terminat, acum un mileniu, facultatea frumos intitulată Teatrologie-Filmologie, abia aşteptam să mă întrebe cineva "ce sînt". Mi se părea că teatrolog-filmolog sună foarte bine; iar dacă forţam puţin situaţia, puteam să mă prezint drept critic, ceea ce mi se părea că sună şi mai bine. Euforia a durat vreme de şase-şapte luni după absolvire; a început să-mi treacă atunci cînd am constatat că, umblînd prin Bucureşti după un post la care îmi dădea dreptul "negaţia" obţinută pe loc de la "repartiţia", chipurile, obligatorie, nu impresionam pe nimeni cu meseria (?) mea atît de bine-sunătoare. "Ce-i aia?!", întrebau, suspicios, angajatorii posibili (chiar şi prin instituţiile de spectacol...) la auzul "teatrolog-filmologului" (critic mă prinsesem eu că nu-i recomandabil să mă declar). "Adică o să jucaţi în film?" - m-a întrebat, cu vizibilă minunare, un responsabil de Casă de cultură (încet-încet, ştacheta speranţelor coborîse de la gradul 0 al Televiziunii sau Radioului către zone mai lesne accesibile unei persoane "cu bube-n cap": ne-membru - de Partid, de ce altceva?! -, rude în străinătate etc.). "Nu - am îngăimat eu - o să scriu despre film. Şi despre teatru." "Da' pe cine crezi mătăluţă că interesează treaba asta?!", a conchis, bonom, interlocutorul, deschizînd un dosar în semn că discuţia nu-l mai pasiona.

Experienţa de-atunci a rămas, pentru mine, nu doar de neuitat, ci de nedepăşit. Şi în ziua de astăzi, la întrebarea "ce sînt", dacă trebuie, în context, să răspund "critic de teatru" (între timp polii s-au inversat şi doar forţînd situaţia aş putea să mă numesc teatrolog, ba încă filmolog...), răspund cu jumătate de gură şi cu un irepresibil sentiment de jenă. Am impresia că meseria (?) mea sună ca un fel de hobby ţicnit, desemnînd o făptură care nu numai că nu este cu nimic folositoare societăţii, dar, dimpotrivă, posedă o anumită nocivitate. Critic de teatru. Ce-i aia, critic de teatru?

Totul porneşte, de fapt, de la specificul "obiectului muncii", teatrul, şi al relaţiei nesănătoase pe care o are cu el, în mod normal, cineva ce-şi zice critic. Pentru că total diferită e povestea, de pildă, în cazul literaturii. Acolo, ambele "părţi", şi creatorul, şi criticul, se ocupă, în esenţă, cu acelaşi lucru: scriu. Mai bine sau mai rău, cînd unul, cînd altul (sau şi unul, şi altul); în fond însă, fiecare încearcă să reflecte, să re-creeze, prin cuvînt, o lume - o lume parţial reală, autorul, şi o lume parţial imaginară, criticul. Mai mult, în literatură nu e deloc neobişnuit ca ultimul să fie, în acelaşi timp, şi poet, romancier, dramaturg etc. (vezi, la noi, cazul - exponenţial - G. Călinescu), sau, invers, ca primul să semneze recenzii la operele confraţilor.

Mai puţin desăvîrşită, suprapunerea funcţionează şi în celelalte arte; oricum, criticul este ţinut să cunoască îndeaproape şi în detaliu instrumentele proprii artistului şi să le poată mînui, chiar dacă nu neapărat cu dexteritate comparabilă. Este de neimaginat, spre exemplu, un critic muzical incapabil să descifreze o partitură, eventual, chiar concret, la pian sau la vioară; un critic plastic care nu ar putea deosebi un ulei de o guaşă ar fi un nonsens - şi mi-l imaginez destul de uşor pe Ion Frunzetti, să zicem, ţinînd în mînă, chiar şi prin spaţiile pe unde s-o fi aflînd acum, nu o pană, ci un penel. În artele spectacolului - altele decît teatrul - găsim stări de lucruri asemănătoare. Cinematograful clasic rus sau Noul film german, ca să citez primele două exemple care îmi vin în minte, le datorează criticilor aproape tot atît cît şi regizorilor, şi nu doar la nivel teoretic. De fapt, în toate artele, diferenţa dintre creator şi critic este extrem de fragilă şi oricînd reversibilă; pînă şi în artele reprezentării vii - dansul, opera -, unde criticii se recrutează, aproape fără excepţie, din cîte ştiu eu, dintre practicienii care aleg (ori sînt obligaţi) să renunţe la performanţa propriu-zisă spre a se dedica analizării ei. În toate artele, deosebirea se face nu atît între artist şi critic, cît între bun (artist sau critic) şi rău ori prost (artist sau critic). Numai în teatru e altfel.

Criticul de teatru nu numai că nu e "constrîns" (de colegi, de "societatea civilă" sau, măcar, de artişti) să aibă habar de cerinţele, pretenţiile şi necesităţile scenei, dar "amestecul" său în aceste treburi e destul de rău privit, chiar dacă, în particular, actorii exprimă adeseori dorinţa ca, înainte de a pune diagnostice sau a da verdicte asupra muncii lor, criticul să asiste, măcar din cînd în cînd, la repetiţii (e drept, nu chiar la toate, mai bine să vină doar la "generale"...); regizorii, în schimb, sînt mai degrabă reticenţi în această privinţă. În ansamblu, criticul de tip Noli-Me-Tangere, care se ţine departe de scenă şi de oamenii ei, nu este socotit o bizarerie şi, cu atît mai puţin, o anomalie, deşi realitatea demonstrează că analiştii cei mai subtili provin, şi în critica teatrală, dintre cei ce au cochetat la un moment dat, într-un fel sau altul, cu scena. De aici, şi o anumită nivelare calitativă aplicată comentatorilor actului teatral: pentru practicianul scenei, teoretician subtil e acela care-l laudă; celălalt e imbecil sadea - categorii, fireşte, reversibile, după cum devine cazul. (E drept, pe distanţe lungi, chestiunea se nuanţează şi se adînceşte.) Sub specia clipei, criticul teatral este un fel de muscă la arat, care bîzîie exclusiv pentru propria-i ureche.

Dar, la urma urmei, ce critică, la teatru, criticul, atîta timp cît teatrul este singura artă care face concurenţă directă vieţii şi este, totodată, o altă formă de viaţă? La această întrebare eu, una, încă mai caut răspuns.



 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • Si totusi, istoria ne poate contrazice
    miruna runcan [membru], 05.02.2009, 17:14

    ...Da, adevarat, cam asa stau lucrurile acum, chiar daca, pe termen scurt si mediu, ele par sa se schimbe: unii critici de generatie tinara practica macar dramaturgia, ori scenaristica, in colaborare cu diversi regizori (ma gindesc la Mihaela Michailov, la Oana Stoica, la Iulia Popovici, de exemplu).
    Dar istoria noastra, fie ea asa zderentuita cu e, contrazice aceasta mentalitate destul de net. In interbelic, de exemplu, Camil Petrescu a fost un critic de teatru aplicat (iar ocazional si de film), tot asa de bine cum a fost si un teoretician...substantial si substantialist. Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai subtili cronicari dar si critici ai deceniului 4. Iar Haig Acterian, dincolo de ideologii, a fost un teoretician fara egal in felul sau, simultan cu faptul ca era, cel mai adesea, cotat ca regizor. Desigur, nu atit de important ca altii (cum ar fi Sava, ori Maican, la rindul lor teoreticieni cu opera), dar totusi regizor.
    Ca atare, poate ca veriga lipsa nu e chiar imposibil de sudat la loc.
    Ce critica stimabilul? Ceea ce...cu prezumtia de sinceritate, merita criticat.

Spacer Spacer