Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cea mai fericită fată din lume

Pur şi simplu - Cea mai fericită fată din lume


Andrei Gorzo

Dilema Veche, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Eroina filmului de debut al lui Radu Jude, Cea mai fericită fată din lume, e o adolescentă din provincie, Delia (Andreea Boşneag), care cîştigă o maşină la concursul organizat de o firmă de băuturi răcoritoare şi vine la Bucureşti, împreună cu părinţii ei (Vasile Muraru şi Violeta Haret-Popa), ca să filmeze inevitabila reclamă: ea la volanul maşinii, declarîndu-se cea mai fericită fată din lume şi bînd Bibo. Ajunsă la locul de filmare, intră mai întîi pe mîna machiozei (Luminiţa Stoianovici), care, fără să se încurce în blîndeţuri, îi descurcă părul schingiuit cu fixativ în numele ideilor maică-sii despre eleganţă. Un pic mai tîrziu, producătoarea spotului (Diana Gheorghian) se ia de sandalele ei "de ţăţică", iar operatorul (Andi Vasluianu) se ia de vesta ei albastră, amîndoi vorbind nu către ea, dar în auzul ei - ca şi cînd ea n-ar fi acolo. La ordinele producătoarei, e debarasată brutal de puful ei de mustaţă. La ordinele firmei de răcoritoare, sucul pe care-l bea e amestecat cu Cola ca să aibă o culoare mai tentantă. Şi aşa filmează dublă după dublă, cu un regizor (Şerban Pavlu) care îşi tot exprimă dispreţul pentru ceea ce e pus să facă, fără a-şi pune problema că fata s-ar putea simţi inclusă în ceea ce dispreţuieşte el. Nimeni de-acolo nu-şi pune probleme din astea.

Nimeni, cu excepţia lui Jude, care a lucrat în publicitate şi care vrea ca spectatorul să înţeleagă că ceea ce i se întîmplă unui neprofesionist la o asemenea filmare e uneori o formă de abuz. Publicitatea e o ţintă uşoară pentru el şi o loveşte admirabil de curat, acumulînd cu cap probele de insensibilitate împotriva echipei de filmare, astfel încît nici una să nu pară scoasă din pălărie şi nici un personaj să nu se autocondamne chiar de fiecare dată cînd deschide gura. Regizorul spotului ţipă o dată la Delia, dar din cînd în cînd îşi aduce aminte că lucrează cu o neprofesionistă care trebuie dirijată cu tact; operatorul o mai încurajează şi el. Camaraderia dintre ăştia doi e clară; privită din alt unghi - adică nu din apropierea Deliei -, ar fi chiar o echipă simpatică. Dar Jude, care i-a fost asistent lui Cristi Puiu la Moartea domnului Lăzărescu, a învăţat de la el să fie extrem de atent la felurile cele de toate zilele în care oamenii se tratează prost unii pe alţii. Neorealismul acestor regizori nu e altceva decît era neorealismul originar al lui Cesare Zavattini şi Vittorio De Sica: e tot un umanism - dar unul mai dur, mai hîrşîit decît al lor. Nu că ei ar fi fost tocmai pioşi în atitudinea lor faţă de "omul obişnuit"; nu erau. Nici unul dintre marile filme italiene neorealiste nu pune răul exclusiv pe seama unei anumite organizări istorice, a unei anumite conjuncturi economice. Dar acele filme lasă mai mult loc pentru astfel de interpretări: după cum nota atunci criticul André Bazin, ambiguităţile lor "au fost utilizate atît de creştini-democraţi, cît şi de comunişti". E mult mai greu să ieşi de la un film neorealist românesc continuînd să crezi că omul e fundamental bun (şi că numai orînduirea îl strică) sau mai aproape de Dumnezeu decît celelalte vieţuitoare. Umanismul lui Jude - ca şi al lui Puiu - porneşte de la constatatarea apropierii noastre de animalitate, de la constatarea imensei cantităţi de ferocitate din relaţiile de zi cu zi. E un protest împotriva ultrajelor care trec neobservate (un protest a cărui validitate e demonstrată de însuşi faptul că mulţi spectatori rămîn cu impresia că într-un film ca Cea mai fericită fată... "nu se întîmplă nimic"), împotriva penuriei de delicateţe sufletească din lume. (Şi nu numai din lumea românească: e firesc ca asemenea proteste să iasă din mai degrabă din societăţi semicivilizate cum e noastră, dar asta nu înseamnă că alte societăţi nu se pot recunoaşte în ele - ce-au fost, ce-au rămas sub stratul lor mai gros de civilizaţie, ce-ar putea din nou să fie). Publicitarii din film sînt animale de oraş mare - mereu zbîrlite (regizorul), mereu cu colţii la vedere (producătoarea) sau pur şi simplu solzoase, crustoase, cu pielea groasă (machioza, reprezentantul firmei de răcoritoare); acestei ferocităţi şi acestei asprimi, ei le zic "competitivitate" şi "profesionalism". Părinţii Deliei sînt animale de provincie - mai puţin trufaşe, dar la fel de feroce în urmărirea propriei siguranţe; ei numesc asta "înţelepciune", "grijă pentru viitorul fetei". Vor să vîndă maşina chiar în aceeaşi zi şi, atunci cînd ea se opune, se pun pe ea cu tot ce au - şantaj sentimental, cazuistică, "dreaptă" mînie părintească. Cu ajutorul oferit de publicitari, o îndoaie pînă o rup. Clasic-neorealistă e frumuseţea pe care camera lui Jude o descoperă - şi ne invită s-o descoperim - pe chipul fetei: frumuseţea determinării ei de a le rezista şi unora, şi altora - de a nu semna vînzarea, de a nu claca în faţa echipei de filmare. Şi e o frumuseţe.




 Toate articolele despre Cea mai fericită fată din lume


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Despre o anume inocenţă neprotejată - Radu Jude , Marian Rădulescu
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Fericirea care-ţi stă-n gât - Cea mai fericită fată din lume, Cezar Paul-Bădescu
 Nu mă consider un autor de cinema - Cea mai fericită fată din lume, Roxana Călinescu, un interviu cu Radu Jude
 Fericire Multifruct - Cea mai fericită fată din lume, Iulia David
 Toate articolele despre Cea mai fericită fată din lume


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer