Scrisori din Cannes pentru Răzvan (următoarele zile)

Dragă Răzvan,

la Cannes, filmele comunică.

Hypatia, astronoama de care m-am îndrăgostit (din Agora lui Amenabar), a revenit la suprafaţă (suprafaţa Istoriei ascunse este Cinema-ul) sub forma Idei Dalser din Vincere al lui Marco Bellocchio: povestea primei neveste a lui Mussolini, cu care a avut un fiu - amîndoi, repudiaţi şi trimişi în aziluri de nebuni, unde au şi murit (Ida, la cincizeci şi de ani, fiul, la douăzeci şi...). Această femeie, cît a fost întreagă la minte, nu a obosit să scrie tuturor (inclusiv Papei) încercînd să restabilească adevărul - adevărul interzis de omul pe care l-a iubit -, şi în "nebunia" ei de a crede că "există dreptate pe lume" vedem acelaşi furor care a făcut-o pe Hypatia, şase secole mai devreme, să se încăpăţîneze a nu ceda. (Ida Dalser este poate cel mai bun rol al Giovannei Mezzogiorno, frumoasa actriţă italiană care, pînă acum, nu mă convinsese că este altceva decît o bună actriţă de televiziune.)

Apoi: Ea, strînsă de gît de El (în Antichrist), ar putea fi Bridget von Hammersmark, actriţa-spioană a lui Tarantino din jubilatorul Inglourious Basterds, strînsă de gît de colonelul Landa (genialul Christoph Waltz). Tot Ea (Charlotte Gainbsbourg, "maltratată" de "misoginul" LvT), care-i spune Lui (Willem Dafoe) să-i dea palme, mă-nţelegi, ar putea fi Irène - soţia reală a lui Alain Cavalier, care-i dedică acest film pudic şi şuşotit numit chiar Irène; regizorul mărturiseşte la un moment dat că, întoarsă dintr-o escapadă (un bărbat care a plătit-o ca să se culce cu el), frumoasa Irène - fostă Miss France - i-a cerut soţului său să o pălmuiască, pentru că merita... Iar Irène (cea pe care nu o vedem decît în cîteva poze, deşi prezenţa / absenţa ei se insinuează în fiece cadru al acestui documentar la persoana I despre ceva / cineva care nu mai e) ar putea fi Lena (jucată de Penelope Cruz), femeia iubită de regizorul "Harry Caine" din filmul lui Almodovar Los abrazos rotos, care moare - ca şi Irène - într-un accident de maşină şi a cărei amintire mişcă povestea... Almodovar nu a reuşit, din păcate, să ne mişte şi pe noi (chiar şi pe cei care sîntem fanii lui necondiţionaţi), filmul are prea multe explicaţii de dat, este mult prea laborios şi mult prea calculat, dar imaginea Penelopei rămîne cel mai frumos lucru din el. Iar Los abrazos rotos, în încercarea lui trudnică de a "corecta" Viaţa prin Cinema, seamănă cu Inglourious Basterds, ultima nebunie cinematografică (curată nebunie, şi imaculat cinematografică!) a lui Q.T., în care vedem - nici mai mult, nici mai puţin - decît uciderea întregii conduceri a celui de-al Treilea Reich într-un cinematograf parizian: Hitler, Göring, Goebbels & toată banda... Tarantino s-a jucat de-a Istoria şi a povestit-o ca pe un film cu gangsteri, în fond de ce nu? Dacă Filmul poate rescrie Istoria este pentru că Filmul = Iubire, în timp ce Istoria nu este decît cenuşa ei... (Genială şi găselniţa lui Q.T. de a folosi piesa lui David Bowie, "Putting Out the Fire (with Gasoline)", pentru a introduce momentul-cheie: cel în care ni se arată pregătirile pentru incendierea cinematografului cu... bobinele şi nitratul lor de argint; Nae Caranfil ar trebui să vadă filmul ăsta, deşi nu e fan Tarantino!)

Pînă la urmă, cu un film ca Inglourious Basterds, cu Un prophète al lui Audiard, cu Taking Woodstock al lui Ang Lee şi cu Irène al lui Cavalier, un festival cum e Cannes-ul "s-a scos": cu cîte filme care să-ţi rămînă pe retină te întorci dintr-un maraton cinematografic cum e un festival?! Cunosc critici care, deşi fac selecţii pentru festivaluri, impută acestora că nu-s decît o "ghiftuială cu filme"... E drept că judecata la cald nu e cea mai sigură, că titlurile tind să fie scoase din teacă unul contra altora, ca-ntr-un război, că - în funcţie de proximitatea cu o capodoperă sau o catastrofă - filmele văzute înainte sau după par mai bune sau mai proaste (iar capodoperele, respectiv catastrofele, judecate la fel de aproximativ), dar nimic nu se compară cu jubilaţia la cald pe care ţi-o dă un festival! Eşti ca într-o fabrică de pîine în care pîinicile ies una după alta, aburinde, şi trebuie s-o alegi - dintr-o ochire - pe cea mai bună...

Or, "pîinicile" au fost - anul acesta la Cannes - luuungi ca nişte zile de post! Majoritatea au avut peste două ore - cu două ore şi treizeci ceva obişnuit. În aceste condiţii, e clar că am văzut, de fapt, mai multe filme decît cele incluse în competiţie: la fiecare două filme de două ore jumate (cum a fost cazul, miercuri, cu Inglourious Basterds şi cu Das Weisse Band al lui Haneke) consider că mi s-a livrat, fraudulos, cîte-o oră dintr-un "film" care nu era în program.

Ceea ce nu înseamnă că filmele cu durate "normale" (să zicem, o oră şi trei sferturi) ar fi fost neapărat mai bune. Catastrofa Kinatay (care, by the way, înseamnă "măcelărire" în limba numită tapalog), are "decît" 1 oră 40, dar nu-i foloseşte la nimic; aerianul, elegantul şi spumosul Les herbes folles al octogenarului Alain Resnais are cam tot atîta - şi e o bijuterie! Cred că este cel mai bun Resnais de o bună bucată de vreme, o poveste rescrisă după un roman (L'Incident de Christian Gailly) faţă de care cineastul şi-a luat toate libertăţile - şi bine a făcut. Ce diferenţă dintre fineţea franţuzească (foarte espiègle) a acestui film şi calofilia săţios-gospodărească a unui Bright Star - bine descris de un cronicar ca un fel de "producţie Merchant / Ivory" (deşi, sincer, Merchant / Ivory au făcut filme mai bune decît acest muzeu-în-imagini semnat Jane Campion!).

Haneke - pentru că am amintit de el - a prezentat, chiar aseară, acest Das Weisse Band care, oricît ar părea de ciudat, nu este o ecranizare. E ciudat, pentru că filmul pare o ecranizare: o poveste despre "întîmplările neobişnuite" petrecute într-un sat protestant, puţin înaintea începerii Primului Război Mondial. Este o lume aseptică ascunzînd lucruri murdare, impecabil pusă pe ecran - în alb-negru -, impecabil jucată (inclusiv de copiii, mulţi, care apar şi care sînt senzaţionali) şi care nu te plictiseşte, pentru că Haneke (care a scris şi scenariul) a pus în centrul ei un (fals) whodunnit; pînă la urmă, "misterul" nu este risipit, pleci de la film cumva cu ideea că autorii "abuzurilor" săvîşite de-a lungul lui ar putea fi chiar ei, copiii - o temă antamată de anteriorul Caché...

Două vorbe, pour la bonne bouche, despre Amintiri din Epoca de Aur, filmul-omnibus scris, produs şi (în parte) regizat de Cristian Mungiu - with a little help from his friends Ioana Uricaru (autoarea primului episod), Hanno Höfer (al doilea), Răzvan Mărculescu (autor al episodului care uneori apare, cel mai adesea nu), Constantin Popescu (al patrulea) şi, deci, C.M. însuşi (episoadele trei şi cinci); cel puţin, în varianta prezentată la prima proiecţie aici la Cannes - aceea la care echipa a urcat pe scenă... Şi (deşi nu le-am văzut pe celelalte, in progress, aproximative sau alternative) cred că este şi cea mai bună: filmul se deschide cu povestea inspecţiei săteşti, la capătul căreia inspectorii de la "judeţeană" şi notabilităţile locale rămîn prinşi în caruselul care se tot învîrte pînă la terminarea benzinei, şi se termină cu povestea tinerilor care strîngeau sticle din blocuri, făcîndu-i pe oameni să creadă că iau mostre de aer poluat... "Legende urbane", aşadar (unele mai cunoscute, altele ne), re(con)stituite cu vervă - oarecum în tonul filmului de debut al lui Mungiu, Occident - şi prezentînd nu doar un carusel de imagini ale epocii Ceauşescu lipsite de zgura resentimentului (un fel de pandant voios la tristeţea din 432), ci şi o imagine mult mai variată a Noului Cinema Românesc decît aceea cu care s-au obişnuit festivalurile.

Cu care, dragă Răzvan, se va deschide şi TIFF-ul - aşa că ştii ce ai de făcut!

Drag.