vroiam să ştii pe această cale că m-am îndrăgostit. Ea este o astronoamă din Alexandria (Egipt) pe nume Hypatia, care a trăit pe la-nceputul primului mileniu al erei noastre. Deci perspectiva de dragoste împărtăşită cade.
Şi mai era cît p-aci să ratez întîlnirea cu Ea... Filmul lui Alejandro Amenabar Agora era prezentat în afara competiţiei, durează 2 ore şi 20 de minute (o durată "normală" anul ăsta la Cannes) şi e, deci, ceea ce se cheamă un peplum - gen care nu mă pasionează din cale-afară. Nici de Hypatia nu ştiam prea multe, antichitatea nefiind un subiect predilect pentru mine; dar nu pot să fiu atît de snob încît să spun că nu auzisem nimic despre ea! Era şi ea, pe-acolo, printre numele alea de zeiţe şi alte cheiţe ale Istoriei care-au desfăcut cutii ale Pandorei din care, astăzi, s-a ales praful. În film e jucată de Rachel Weisz şi cred că e unul din cele mai bune roluri ale sale. Hypatia - aflăm la sfîrşit - se pare că ajunsese la o cunoaştere a universului (în special a mişcărilor elipsoidale ale Pămîntului în jurul Soarelui) pe care, vremurile fiind potrivnice, avea să o reia de la zero Kepler, cîteva secole după... E frumos că filmul ia, din cînd în cînd, cîte-o "pauză" de la realitatea sîngeroasă a epocii pentru a se retrage în spaţiu, privind Pămîntul de la distanţă - ceea ce e o mişcare inspirată, din pdv filozofic şi chiar cinematografic.
Chestia cea mai tare cu filmul ăsta e că nu se teme să-i arate pe primii creştini ca pe nişte bestii fanatice şi violente. Îi vedem distrugînd faimoasa Bibliotecă, izgonind păgînii, omorînd evreii şi, pînă la urmă, instaurînd un fel de teroare a Crucii, printre ultimele victime fiind chiar Hypatia. Îţi jur, după ce vezi filmul ăsta nu-ţi mai vine să-ţi faci cruce, iar sfîntul Kiril (fără Metodiu!) îţi devine o figură extrem de antipatică.
Înainte de asta am văzut Vengeance al lui Johnnie To, cu Johnny Hallyday. Povestea e trasă de păr şi cu atîtea găuri, iar dialogurile atît de prosteşti încît pare aproape o parodie. Habar n-am dacă e; To are stil (întotdeauna a avut - i-am văzut o grămadă de filme), livrează cam două-trei scene epatante per film, dar nu e decît un maestru al unui gen minor, nu cred că trebuie încurcate borcanele.
Aseară am văzut filmul cel mai revoltător, se cheamă Kinatay. E revoltător pentru că e în competiţie (în locul lui Porumboiu) şi pentru că a fost selecţionat, pur şi simplu: cică autorul lui, Brillante Mendoza (filipinez), este singurul regizor care a avut două selecţionări la Cannes un an după altul. Anul trecut a fost cu Serbis, care era slab, dar care e o capodoperă pe lîngă ăsta. Ăsta e primitiv şi insultător. Culmea că personajul principal e tot un tînăr poliţist (ca la Porumboiu) care asistă - îngrozit dar neputincios - la uciderea unei prostituate, tranşarea ei grafică şi aruncarea bucăţilor din maşină, una după alta (prima parte a filmului e drumul cu maşina, a doua măcelărirea femeii). Cică e după un caz real, dar asta chiar nu mai contează atunci cînd faci, bazat pe el, aşa o calamitate... Iulia a avut noroc, a plecat înainte să-nceapă măcelărirea, pînă atunci făceam mişto de "efectele sonore" (care erau stridente şi păreau să vină toate din stînga), îi ziceam că e un film very low budget aşa că sonorul e făcut artizanal în culise, după perdea. Iar muzica (tot să-ţi spargă urechile! se pare că e o specialitate a lui Mendoza...) părea muzică de film românesc din anii '70, cu ilegalişti. Apoi nu mi-a mai ars nici de glume... Ca să mă calmez (am ieşit de la proiecţie un pachet de nervi) i-am dat titlul Poliţist, aBjectiv, dar n-am fost totuşi în stare să mă duc la cină cu Anamaria, Cornel şi Vlad, la care am înţeles că au venit şi tatăl lui Cornel şi dl ministru al Culturii. Dar le-am descris despre ce era vorba în film prin SMS, urîndu-le poftă bună.
Am văzut că Iulia m-a turnat că am fost "pe insule" cu Anamaria, adevărul e că a fost doar o insulă (Sainte Marguerite) şi mi-a prins bine, căci locul e minunat şi doar la 15 minute distanţă cu vaporul. Ieri, între Un prophète al lui Jacques Audiard şi mizeria filipineză, aveam oricum relaş.
Mi-a mai plăcut mult şi Taking Woodstock al lui Ang Lee, deşi americanilor nu le-a plăcut (au şi ei moftangiii lor). Apropo, Woodstock-ul nu s-a ţinut la Woodstock - cum cred că ştiai şi tu, şi eu & everyone we know -, ci într-o zonă mai sus de New York care se cheamă Catskill. Filmul e vesel & entertaining, ceea ce după unii înseamnă "minor". Ah, şi nu vezi nicio formaţie - ceea ce mi s-a părut chiar cool. Imelda Staunton e genială în chip de yiddish mamma, deşi nici asta nu le-a plăcut unora... Tipul din rolul principal se numeşte Demetri Martin, cică e cunoscut din Comedy Central, dar eu nu mă uit aşa că nu-l ştiam. Mai apar Liev Schreiber în travesti (adică pantofi cu toc, rochie roz şi bicepşi), Paul Dano în chip de hippy într-o rulotă, fiica lui Meryl Streep şi nepoata lui Elia Kazan. Split-screen-ul e folosit de cîteva ori, cred că am văzut şi în documentarele despre Woodstock, dar imaginea (lui Eric Gautier) e chiar mişto - mai ales că nu încearcă să-ţi scoată ochii ca în Bright Star, unde aveai impresia că e sub cristal într-un muzeu, "nu atingeţi!" că lăsaţi urme...
De Ne te retourne pas ţi-am zis? Nu, că nici n-am stat pînă la sfîrşit. M-am dus pentru că e cu febleţea mea Monica Bellucci şi pentru că e regizat de o tipă pe care-o cunosc, Marina de Van. Dar nu pot spune nimic bun despre el din păcate, e chiar ridicol - mai ales în scenele în care Sophie Marceau se transformă în Monica, juma' de faţă Sophica, jumate Monica... Sînt momente în care chiar regreţi că s-au inventat efectele speciale. În schimb mi-a mers la inimă L'épine dans le coeur, documentarul lui Michel Gondry despre mătuşa lui, Suzette, fostă învăţătoare - un film curat şi sincer în care "gondrysmele" se reduc la o scenă în care copiii unei clase ies în curte să joace volei îmbrăcaţi în haine invizibile: asta nu e mare şmecherie, oricine a fost chemat la televiziune şi rugat să nu se îmbrace în albastru ştie cum se fac chestiile astea. Dar Gondry reuşeşte să spună o poveste care este şi despre familia lui, şi despre Franţa ultimilor 50 de ani într-un mod ce te face să uiţi că e omul din spatele celor mai inventive clipuri din ultimii 15 ani. Adică: cea mai valabilă "vrăjitorie" e simplitatea!
Acum te las, că trebuie să mă duc să văd Antichristul lui Lars von Trier şi mi-e cam frică...
Drag
PS: azi pe terasa clubului presei, în timp ce beam o cafea rapidă între două proiecţii, am văzut ce scria pe badge-ul unui japonezel de la masa alăturată: "Tommy Tomita". Mi s-a părut haios.