Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  North

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Între North şi Poliţist adjectiv


Adrian Ţion

iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu scriu despre North / Nord al lui Rune Denstad Lango pentru că a fost răsplătit cu Trofeul Transilvania la TIFF 2009, împreună cu Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. Destui comentatori au văzut cu mult înainte de decernarea premiilor cele două filme ocupând locurile fruntaşe. În ceea ce mă priveşte, dacă mergeam cu North pe acolo, cu fals policierul lui Porumboiu mă opream ceva mai jos. Deşi sunt producţii total diferite ca temă, tratare şi modalitate de a sonda realul, ele pot fi analizate în paralel (dacă tot şi-au împărţit marele premiu) din cel puţin câteva unghiuri ce ţin de expresia cinematografică în ansamblu şi tehnicile folosite. Pentru că - nu-i aşa? - acestea trebuie să fie un criteriu beton. Filmul este o artă a imaginii prin excelenţă. Nu a dialogului (care ţine de teatru), nu a naraţiunii (care ţine de proză). Nu a lecturii prelungite din DEX sau din altceva, cum nu poate fi arta filmării unor rapoarte de filaj, tot prelungite. Cel puţin aşa credeam până n-am căzut pe demonstraţia de viabilitate a acestor resurse minimale făcută de regizorul român.

Vreau să scriu despre North pentru că beneficiază de o pregnantă expresivitate a imaginii. Să ne mirăm că Philip Ogaard a luat Premiul pentru imagine? Cât de sărac e filmul în dialog şi cât de bogată în sugestii se dovedeşte imaginea! Până la insinuantele note de umor subţire, filmul e un poem despre singurătatea şi căutările omului pierdut în peisajul hibernal. Andres Baasmo Christiansen, interpretul lui Jomar, fostul schior de performanţă care se tratează de depresie, pornit spre nord cu snowmobilul sau pe schiuri, e filmat de câteva ori ca un punct minuscul, neînsemnat, dar ardent (pentru că-i cunoaştem zbuciumul încă din declanşarea intrigii), un punct, spun, ce se mişcă în imensitatea albă, rece, neprimitoare a vieţii. Imaginea empatizează cu viziunea eroului. Exterioritatea duşmănoasă atentează până şi la ochii lui Jomar: oftalmia zăpezii. Este îngrijit de o copiliţă rebelă, se adăposteşte într-un refugiu, apoi la un tânăr, în cele din urmă la bătrânul inuit Ailo, care s-a retras într-un cort montat pe gheaţă, aşteptându-şi moartea. Toate sunt etape în drumul său spre femeia şi fiul lui de patru ani, care trăiesc în nord.

Ca atare - un road movie cu specific norvegian sută la sută. Un drum iniţiatic în care planturosul Jomar, rămas de fapt un adolescent cu răbufniri furibunde, nu urmăreşte altceva decât să-şi îngroape sau să-şi ardă (la propriu dacă se poate) trecutul. Incendiile repetate subliniază această dorinţă. El lasă în urma lui doar scrumul unei vieţi irosite. Oamenii întâlniţi în drum, singuratici, bizari, suferă de anxietăţi felurite: bunica fetiţei ospitaliere ar vrea să scape de izolare mutându-se la oraş, tânărul care-i oferă adăpost are fobia homosexualităţii, bătrânul Ailo, refuză să se întoarcă în sânul familiei, aşteptându-şi moartea împăcat cu sine şi cu lumea. Scena aminteşte vag despre bătrâna neputincioasă, devenită povară într-o familie de eschimoşi din The Savage Innocents / Umbre albe, celebrul film al lui Nicholas Ray, cu Anthony Quinn, realizat în 1960, care se desparte de cei dragi ca să-şi aştepte moartea în gerul arctic. Ailo din North s-a legat cu un lanţ de snowmobilul său lăsat în faţa cortului, pe copcă, şi atunci când gheţa se sparge sub greutatea acestuia, îl trage şi pe bătrân la fund. Ca un îndemn că viaţa trebuie continuată, bătrânul îi dăruieşte lui Jomar o carte de credit. Acesta îşi continuă drumul spre copilul său devenit un scop salvator pentru viaţa lui ratată. Scena finală e tratată în aceeaşi tonalitate dulce-amară în care sunt turnate cam toate cadrele filmului. Scenariul lui Erlend Loe, conceput ca fluctuaţie liberă la limita parabolei, doar nuanţează, cu o mare economie de mijloace, firul acţiunii încredinţat în proporţie de 90% imaginii. Ca o plantă care se înfăşoară pe un arac sau pe o sfoară, camera urmează salturile eroului prin nămeţi, dovedindu-şi volubilitatea de a se plia pe senzaţiile eroului, pe crispările sau pe izbucnirile lui.

Mai ţineţi minte rotirile camerei în jurul a doi actori prinşi într-un dialog din filme istorice ca Neamul Şoimăreştilor sau Mihai Viteazul? Aia volubilitate a camerei, nene, vor spune unii. Travellingul a fost o realizare tehnică de răsunet care a revoluţionat arta filmului. Corneliu Porumboiu se pare că n-a auzit de ea. El îşi fixează cu încăpăţânare camera într-un loc şi realizează o scenă de 40 de minute fără s-o clintească o clipă. Expresivitatea revine exclusiv actorilor. S-ar putea spune că regizorul român şi-a format un stil de la care nu abdică. Îl reprezintă. Aşa a procedat în A fost sau n-a fost?. Şi la fel creează şi în Poliţist, adjectiv o scenă antologică în care trei personaje, ba chiar patru, căci DEX-ul devine personaj, participant la dialog, pun pe tapet o interesantă dezbatere despre conştiinţă şi lege. Tânărul poliţist Cristi, pus să urmărească un licean consumator de droguri, ajunge să nu mai creadă în necesitatea legii. Subiectul e simplu, linear, insignifiant chiar, dar reuşeşte să pună probleme şi abordarea e cât se poate de tranşantă. Taciturnul Cristi interpretat de Dragoş Bucur e un tip care problematizează şi se pare că cei care îşi pun probleme de conştiinţă nu prea au ce căuta în Poliţie. Dibuind frământările subalternului, şeful său, interpretat impecabil de Vlad Ivanov, cu severitate rece şi inteligenţă, îi pune frontal chestiunea alegerii între conştiinţă şi datorie. Filmul e lucrat până la cel mai mic detaliu şi dacă reuşeşti să treci peste unele lungiri agasante, dar perfect motivate, vei putea gusta mesajul, uneori cuibărit chiar în aceste aşa-zise lungiri. Cât despre citirea din DEX, redarea rândurilor din raportul lui Cristi sau chiar scrierea pe tablă a colegului lui Cristi, interpretat de Ioan Stoica, te vei convinge, în ciuda prejudecăţilor, că pot face parte dintr-un film cu asemenea miză.



 Toate articolele despre North


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer